Dinamica umanităţii în ultima sută de ani, marile descoperiri din această perioadă au schimbat radical viaţa omului şi au adus nu doar o sporire vizibilă a confortului, ci au venit şi cu noi forme de încercare a credinţei, cu înmulţirea prilejurilor de luptă în războiul nevăzut. Se cereau, astfel, la provocările apărute, replici vii ale credinţei adevărate. Pentru aceasta era însă nevoie de cineva care să se încumete a lua asupră-şi misiunea copleşitoare de a găsi în învăţătura Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi soluţii la problemele contemporanilor şi de a le împărtăşi apoi acestora, într-un mod potrivit cu puterea lor de înţelegere.
Părintele Serafim Rose şi-a asumat această lucrare. Cartea Sufletul după moarte a fost scrisă tocmai într-un asemenea context, aducând explicaţii unui fenomen care începea prin anii 1977 – 1979 să stârnească tot mai mult interesul nu doar al publicului larg, ci şi al cercurilor ştiinţifice, unde fusese un subiect tabu: viaţa de după moarte.
Părintele Serafim porneşte de la cartea Viaţa de după viaţă a unui tânăr psihiatru din Statele Unite (Dr. Raymond A. Moody) şi de la studiile altor cercetători în domeniu, care înfăţişează episoade din experienţele pacienţilor ce au trecut prin moarte clinică. Textele amintite, constată Părintele Serafim dintru început, pot şoca şi tulbura credinciosul obişnuit, dat fiind că din ele reiese că nu contează felul în care îţi duci viaţa pe pământ, pentru că moartea este oricum uşurătoare, şi chiar şi pe atei, păgâni şi/sau răufăcători cunoscuţi pentru cruzimea lor îi întâmpină „fiinţe de lumină” care-i conduc la „rai”. Acest lucru l-a determinat pe Părintele Serafim Rose să analizeze mărturiile celor trecuţi prin moarte clinică mai în profunzime, filtrându-le prin sita scrierilor patristice. Astfel, Părintele Serafim constată că în numeroase cazuri raiul descris are foarte multe caracteristici pământeşti şi variază în funcţie de dorinţele fiecărei persoane în parte: unii văd ziduri de rubine, alţii oraşe, pajişti, grădini şi chiar parcuri de distracţii. Semnificativ, hinduşii văd „raiul” la fel de des ca şi creştinii, doar că lor nu li se pare că se întâlnesc cu „îngeri” şi cu „Iisus”, ci cu zeităţi hinduse, în temple maiestuoase. Concluzia este că aceste vedenii nu sunt duhovniceşti, ci lumeşti, iar diavolii aduc ispitiri mai cu seamă în ceasul morţii, pe măsura stării sufleteşti a celor ce sunt ispitiţi şi conforme cu aşteptările lor.
Ideea este întărită şi de cercetarea naturii „fiinţelor de lumină” despre care povestesc muribunzii. Având în minte Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, în care se aminteşte că începătoríi, stăpâniri, stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile răutăţii sălăşluiesc, sunt în văzduh, Părintele Serafim include în cartea sa şi un rezumat al învăţăturii creştine despre viaţa de după moarte, despre trecerea sufletului prin vămile din văzduh, adică tocmai prin locaşurile demonilor.
Foarte relevantă pentru a ne da seama cine sunt aceste „fiinţe de lumină” este chiar mărturisirea unei persoane care descrie cum, pe când era în moarte clinică, s-a întâlnit cu mai marele împărăţiei în care a intrat, percepându-l ca pe „o inteligenţă impersonală, rece, fără nici un fel de simţământ de dragoste sau de mângâiere”. Persoana adaugă: „am plâns, cu suspine mari, adânci, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci”, fiindcă Dumnezeu „nu era aşa cum îl slăveam noi – că pentru tot restul zilelor vieţii mele voi suferi pierderea acestei amăgiri”. Este limpede, prin urmare, constată Părintele Serafim, că „fiinţele de lumină” din arătările de după moartea acestui om erau diavoli. Aceste întâlniri cu „fiinţe de lumină”, observă mai departe autorul, trezesc aceleaşi stări cu experienţele „în afara trupului” descrise în literatura ocultă şi analizate amănunţit într-un capitol separat.
Urmărind lămurirea adevărului până la capăt, Părintele Serafim nu trece cu vederea în paginile cărţii nici fenomenele de felul „percepţiei extrasenzoriale” sau cele specifice spiritismului, precum şi credinţa în existenţa Purgatoriului.
Sufletul după moarte este o carte care se construieşte prin practicarea discernământului duhovnicesc, un îndemn viu la trezvie şi în acelaşi timp o dovadă că Ortodoxia e mereu tânără şi are inepuizabile resurse de a răspunde oricând celui ce caută cu sinceritate Adevărul.
Text: Maria-Magdalena Goia
Arthos, nr. 3(3)/2013
(articol publicat sub denumirea Înşelarea din ceasul morţii)
