Sfântul Siluan Athonitul

„Când voi fi mare, voi căuta pe Dumnezeu în tot pământul”, aşa afirma la doar câţiva anişori Semion, viitorul schimonah Siluan Athonitul. Şi, într-adevăr, a ajuns Cuviosul Siluan încât L-a văzut pe Hristos viu înaintea sa. Însă taina vederii lui Dumnezeu de care s-a împărtăşit şi măsurile duhovniceşti înalte pe care le-a atins au rămas necunoscute contemporanilor săi, Sfântul Siluan trăind 46 de ani în Muntele Athos într-un anonimat aproape complet.

Singura însemnare care există despre el este cea din arhivele de la Russikon: „Părintele Siluan, schimonah. Numele civil: Semion Ivanovici Antonov, ţăran din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk. Născut în 1866. Sosit la Sfântul Munte în 1892. A îndeplinit următoarele ascultări: la moară, la Kalamareia, la Vechiul Russikon şi la economat. Decedat la 11/24 septembrie 1938.”

Sfântul Siluan devine cunoscut lumii întregi la zece ani după adormirea sa, datorită ucenicului său cel mai apropiat, Părintele Arhimandrit Sofronie Saharov, care publică o carte despre părintele său duhovnicesc, Stareţul Siluan. Viaţă – Învăţătură – Scrieri. Aşa se face că Sfântul Siluan este renumit astăzi ca personalitate marcantă a spiritualităţii ortodoxe a secolului XX. Dumnezeu a dat la o parte vălul smereniei sub care stareţul şi-a ascuns întreaga viaţă şi l-a descoperit lumii ca fiind sfânt cu adevărat filocalic, ajuns la statura duhovnicească a marilor părinţi de odinioară ai pustiei.

Firul roşu al vieţii sfântului a fost o împletire a voinţei lui Dumnezeu cu voinţa omului, fir ce străbate viaţa oricărui creştin care Îl caută pe Hristos: întrebări, nedumeriri, căutări, aflare, trăiri, pierdere, deznădejde, recăutări, regăsire… sau, altfel spus şi mai concis, darul harului, pierderea harului şi recâştigarea harului.

S-a născut într-o familie de ţărani, simplă, foarte credincioasă şi numeroasă, având încă patru fraţi şi două surori. Despre tatăl său, Sfântul Siluan vorbeşte ca despre un model de blândeţe şi înţelepciune, ca de un adevărat stareţ pe care i-ar fi plăcut să-l aibă şi la măsurile căruia nu a ajuns. Primeşte foarte puţină educaţie, doar pe timpul a două ierni, fiind limitată, probabil, de vicisitudinile vremurilor de atunci. La patru ani vrea să meargă în căutarea lui Dumnezeu, dar aude mai târziu de minunile unui sfânt rus şi se convinge astfel de omniprezenţa lui Dumnezeu. Totuşi, pe la vârsta de 19 ani simte un puternic îndemn interior spre viaţa monahală. Tatăl său îl opreşte însă, pentru a urma serviciul militar. Tânărul Semion îşi înăbuşă dorinţa, urmează sfatul tatălui şi treptat duce viaţa normală a oricărui tânăr de vârsta lui: iese cu fetele, îi plac petrecerile, cântă la acordeon, bea şi mănâncă nemăsurat. Era puternic şi viteaz, blând şi paşnic, iubit de săteni. Ajunge totuşi să cunoască o fată fără să fi fost căsătoriţi şi să lovească pe cineva aproape mortal, într-o încăierare. În acest tumult de trăiri, aude în vis glasul Maicii Domnului care îl mustră pentru viaţa pe care o duce şi, din acel moment, plin de căinţă, începe să se roage şi să resimtă dorul pentru monahism.

La 26 de ani, odată cu eliberarea sa din armată, Semion cere printr-un bileţel rugăciunile Părintelui Ioan din Kronstadt şi, hotărât, pleacă spre Muntele Athos. Se închinoviază la Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon (Russikon), în perioada de aur a monahismului athonit care număra, numai în acea mănăstire, peste 2000 de vieţuitori. Din acel moment, fratele Semion se dedică unei asceze pline de râvnă şi în doar trei săptămâni primeşte harul deosebit al rugăciunii inimii, al rugăciunii neîncetate.

Însă ispitele au fost şi ele pe măsură. Din aprecierile celorlalţi pentru munca şi ascultările pe care le făcea, din conştientizarea rugăciunii neîncetate, din satisfacţia pentru îndeplinirea rânduielilor, încolţeşte ispita mândriei care devine tot mai violentă, până la arătări demonice. Părăsit de har, luptându-se cu demonii, cade în deznădejde: „Dumnezeu e neînduplecat”. Într-o astfel de stare, la numai şase luni de la sosirea sa la mănăstire, la vreme de vecernie, prădându-se în mâinile lui Dumnezeu, fratele Semion Îl vede pe Hristos înaintea sa, plin de lumină, viu, copleşitor. Este inundat de harul Duhului Sfânt, de prezenţa necuprinsă a lui Dumnezeu, de iubirea dumnezeiască fără sfârşit. Acest moment este punctul culminant şi scopul ultim al întregii sale vieţi.

Totuşi, neexperimentat fiind, pierde bucuria experierii harice şi luptele cu demonii reîncep mai aprige decât înainte. Acestea îl vor chinui timp de 15 ani, până într-o noapte de deznădejde totală când Dumnezeu îl învaţă cum să dobândească smerenia tămăduitoare: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”. Vor urma tot atâţia ani de lupte şi încercări, dar acum Sfântul Siluan luptă împotriva mândriei cu arma dată de Dumnezeu. Abia din anul 1920 resimte pacea şi seninătatea dobândite în urma biruinţei împotriva demonilor şi, în acest echilibru sufletesc, îşi scrie însemnările.

A fost precum a scris, a scris precum a fost

Însemnările Sfântului Siluan se evidenţiază prin retrăirea firească, proprie, în duh, în adevăr şi în faptă, a vieţii autentice a vechilor sfinţi din pustie. Ele sunt o spunere pur şi simplu a vieţuirii lui. Sfântul Siluan a fost plin de simplitate, cu o înfăţişare modestă. Era de statură solidă, era foarte puternic. Era blând, plin de compasiune şi dragoste. Nu a adunat în jurul lui mulţimi, dar blândeţea sa, odată ce îl cunoşteai, era de neuitat. Avea o sensibilitate deosebită pentru oameni, pentru natură, pentru plante şi animale. Dragostea şi delicateţea cu care se răsfrângea asupra lor erau parte din dragostea cu care sfântul ştia că Dumnezeu a creat întreaga făptură. Se comporta firesc, fără ascunzişuri, iar rugăciunea lucra neîncetat în inima sa, lacrimile udându-i adesea obrajii. Era, mai presus de toate, smerit.

Scrierile sale sunt rodul insuflării Duhului Sfânt: „Sfântul Duh mă învaţă şi eu scriu fără nici o osteneală despre Dumnezeu, căci El mă mână să scriu”. Scria, de altfel, şi din preaplinul dragostei sale pentru Dumnezeu: „Inima mea Îl iubeşte fierbinte pe Domnul, cum voi ascunde focul care-o arde? Cum voi tăinui darurile Sale care-mi desfată sufletul? Cum voi uita binefacerile Domnului prin care sufletul meu L-a cunoscut pe Dumnezeu? Cum voi putea să nu vorbesc de Dumnezeu, când El mi-a robit sufletul? Cum voi tăcea, când noapte şi zi inima mea arde de dragoste pentru El?”.

Şi cum ar fi putut să tacă după ce s-a învrednicit de vederea lui Hristos? Cum trebuie să fi fost chipul Mântuitorului pe care L-a cunoscut prin Duhul Sfânt şi care i s-a întipărit pentru totdeauna în inimă? Sfântul va purta neîncetat nostalgia vederii lui Dumnezeu, a iubirii, a smereniei, a blândeţii, a milei dumnezeieşti… Această minune şi roadele ei care îl vor însoţi toată viaţa transpar şi în scrierile sale. Cuviosul trăieşte şi mărturiseşte iubirea de vrăjmaşi, rugăciunea pentru mântuirea tuturor oamenilor, harul Duhului Sfânt, pocăinţa şi smerenia. Dovedeşte în acelaşi timp că era un bun cunoscător al Scripturii, al scrierilor Marilor Părinţi şi al Tradiţiei Bisericii Ortodoxe dinaintea lui.

Prin experienţa vederii lui Dumnezeu, Sfântul Siluan a fost asemănat cu Sfântul Simeon Noul Teolog, iar prin nemăsurata milă pe care o avea faţă de oameni şi de toate făpturile lui Dumnezeu, cu Sfântul Isaac Sirul. Însă, aşa cum aminteşte Jean-Claude Larchet, fericitul Episcop Nicolae Velimirovici afirmă chiar că „Sfântul Siluan e mai mare decât toţi ceilalţi, prin iubire”.

Sfântul Siluan s-a arătat într-adevăr vas ales al iubirii şi al Duhului dumnezeiesc, iar spunerea caldă, liniştită şi deseori poetică a însemnărilor sale confirmă acest lucru. Căci Duhul Sfânt este în profunzimi poetic: „Prin Duhul Sfânt Tu ai atras la Tine sufletele sfinţilor, Doamne, şi ele curg spre Tine ca nişte pârâiaşe liniştite”.