Şi va fi ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea, şi toate câte va face vor spori
Legea morală. Însoţirea gândului cu Dumnezeu
Fericirea deplină este de abia dincolo, iar lucrurile în primul verset sunt văzute de dincolo de moarte. Cu toate acestea, fericirea e doar pe jumătate, chiar dacă omul nu a greşit nici cu gândul, nici cu vorba, nici cu fapta. Fericirea deplină înseamnă să facă ceva, o primă treaptă fiind cugetul bun, cugetul la Dumnezeu care ne însoţeşte cu El neîncetat. De aici începe şi tot răul, de la faptul că omul uită de legea şi de cuvântul lui Dumnezeu. În legea Domnului e voia (Psalmii 1: 2) se referă şi la legea conştiinţei, lege pe care Dumnezeu ne-a dat-o prin naştere. Privind cerul, Kant se întreba ce legătură este între „cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine” (în Critica raţiunii practice). Legătura era că Dumnezeu le-a zidit şi rânduit pe amândouă – şi armonia cerurilor, şi legea morală din om.
Prima lege la care se face referire este legea morală din om, pe care Dumnezeu a dat-o şi avem cu toţii de la naştere. Toate neamurile descoperă încetul cu încetul un anumit mod de înţelegere, interpretare şi trăire a lumii, care îi apropie de trăirea cât de cât creştină. Toţi ajung la a preţui dragostea, eroismul, lepădarea de sine şi toate marile virtuţi. Faptul că nu se insistă pe legea morală din noi arată că ea este încă destul de înceţoşată. E o ceaţă a păcatelor noastre, a viciilor, a obiceiurilor. Fiecare neam are o ceaţă pe care şi-o aşază pe această conştiinţă, fiecare familie are una în plus şi fiecare persoană adaugă încă una pe deasupra. Fiecare neam (respectiv fiecare familie, fiecare persoană) are tot felul de tradiţii, obiceiuri şi patimi în care poate călca deseori legea conştiinţei. De exemplu, iniţierea copiilor la anumite triburi din Amazon unde aceştia sunt bătuţi, terorizaţi pentru a fi iniţiaţi, pentru a deveni bărbaţi serioşi. Bineînţeles că legea morală din acel tată – care îşi bate copilul fără nicio vină – îi spune că nu ar avea, de fapt, de ce să îl bată şi să îi facă rău. Dar tatăl spune: „Dacă aşa e tradiţia…”. Câte greşeli nu facem şi noi doar pentru că aşa e moda, obiceiul, tradiţia? Toate acestea pun încă un strat de ceaţă peste conştiinţa şi legea morală din noi.
Firescul legii morale
În legea Domnului e voia vorbeşte despre legea morală din noi, în legea aceasta este voia lui Dumnezeu şi trebuie să fie şi voia noastră, dar mai ales şi în/la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea (Psalmii 1: 2), adică legea lui Dumnezeu scrisă în Evanghelie care lămureşte desăvârşit legea morală din noi atunci când avem îndoieli şi nu ştim cum e bine. Aşa cum zice Sfântul Apostol Pavel, noi cunoaştem înşelăciunile diavolului şi ştim că se face înger de lumină ca să ne înşele. De obicei, el nu îl înşală pe om înfăţişându-se urât, rău, urâcios sau cârcotaş. Aşa cine l-ar urma? Prin legea morală omul este firesc îndreptat spre bine, spre a alege bunul, frumosul. Dacă trebuie să alegi între trei oameni şi vezi unul bun şi cuminte, pe acela îl alegi, chiar dacă tu nu eşti creştin; nu contează. Legea morală, firescul din tine te face să-l alegi pe acela şi nu pe unul care te înjură, îţi vorbeşte urât, te ia la bătaie, te ceartă. Alegi binele firesc.
Legea morală înţeleasă greşit
Diavolul ştie aceasta, că omul merge firesc spre bine, şi, astfel, a ales această cale care este una dintre cele mai mari tehnici ale lui: el ia chipul acestor porniri bune. Una dintre cele mai mari virtuţi este dragostea, apoi smerenia, iar una dintre modalităţile cu care diavolul ne înşală şi încearcă să încalce legea conştiinţei, legea morală, legea lui Dumnezeu din Noul Testament este că ia acest chip al smereniei şi al dragostei. Aşa se explică uşurinţa cu care oamenii calcă legea lui Dumnezeu spunând: „Dacă am iubit…”. Pentru că diavolul ştie să folosească pornirile noastre afective, pe care le-am prins bine în chingi, dându-ne tot felul de emoţii – oamenii spun că aceasta este dragostea. Aşa se calcă orice lege: din dragoste! Dar Dumnezeu nu e dragoste? Trebuie să urmezi dragostea! În numele acestei iubiri, noi călcăm totul în picioare. Mai ales în ultimii zeci de ani duhovnicii se luptă cu această situaţie. Vine omul cu o linişte absolută având argumentul iubirii. Acest argument e văzut ca o cheie care deschide toate uşile.
Legea morală şi legea lui Dumnezeu trebuie să fie una
Legea morală din noi ne spune ce şi cum să facem, dar o călcăm în picioare. E opacă în anumite privinţe pentru că o acoperim noi cu ceaţa, gândurile şi imaginaţiile noastre, cu felul în care interpretăm lumea, o dăm la o parte, vrem să scăpăm de ea. Totuşi, ea nu tace niciodată, ne tot sfătuieşte, ne ceartă. Apoi vine legea lui Dumnezeu din Noul Testament pe care nu prea putem să o facem să tacă, dar cumva o facem să tacă în numele iubirii. Legea conştiinţei şi legea lui Dumnezeu trebuie să se ajute între ele, trebuie să ne legăm de legea lui Dumnezeu pentru a ne întări legea conştiinţei. Cele două trebuie să se împace desăvârşit în noi. Legea conştiinţei este acel pârâş de care vorbeşte Dumnezeu, Împacă-te cu pârâşul tău pe cale, ca nu cumva să ajungi la sfârşitul drumului şi să nu fi împăcat cu el, pentru că intri la puşcărie şi până nu dai ultimul codrat, nu vei ieşi (după Matei 5: 25-26). Noi trebuie să ne facem prieteni cu legea conştiinţei, legea morală din noi, iar prietenia ne-o facem crezând cuvântul lui Dumnezeu. Nu avem cum să devenim prieteni cu legea morală din noi dacă nu credem şi nu ne împământenim în inima noastră legea credinţei, pentru că această Lege Nouă a lui Dumnezeu întăreşte şi desăvârşeşte legea morală din noi. Îi dă glas. Poate să ne vorbească, ne spune clar ce nu am făcut bine. Dumnezeu nu ne mântuieşte peste voia noastră. Legea cea Nouă este mâna lui Dumnezeu obiectiv întinsă către noi, dar trebuie să întindem şi noi mâna, adică legea morală din noi, cele două mâini trebuie să se unească, să devină prietene. Dar, ca să lăsăm legea lui Dumnezeu să-şi întindă mâna spre legea morală din noi, trebuie să ne-o asumăm. Nu trebuie să-i dăm peste mână. Dacă încercăm să ne asumăm legile şi ne străduim să le credem, cele două mâini se pot uni, şi a lui Dumnezeu şi a omului. Legea morală din om e mâna întinsă de om către Dumnezeu, dar e tot mâna Lui, dăruită nouă încă din naştere. Tot El ne adapă şi Legea morală, pe care trebuie să o avem tot timpul în inimă, ziua şi noaptea.
Legea cea Nouă din inimile noastre
Iudeii sărbătoreau la Cincizecime legile scrise pe tablele de piatră date lui Moise. Când apostolii stăteau toţi adunaţi la Cincizecime de frica iudeilor, ei sărbătoreau ziua în care, la cincizeci de zile de la Paşti (trecerea prin Marea Roşie), s-au dat Tablele Legii lui Moise. Tablele Legii reprezintă Legea cea Veche care a fost scrisă pe table de piatră. Dar a venit Duhul Sfânt în aceeaşi zi şi a scris o altă lege, Legea cea Nouă, care nu s-a mai scris pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii. Aceea e o lege care se scrie în adâncul inimii noastre şi pe care nu mai trebuie să ne-o reamintim. Legea cea Veche trebuia învăţată pe de rost ca să nu fie uitată. Ea trebuia să fie ştiută, învăţată pur şi simplu pentru ca oamenii să nu uite ce nu aveau voie să facă, pe când Legea cea Nouă nu se mai scrie pe foi, ea nu mai e formulată atât de clar precum cea Veche. E mai difuză. Tot Noul Testament e Legea cea Nouă şi nu o ştim prea bine. Ce porunceşte aceasta? Să iubim, să ne iertăm, să ne pocăim de păcatele noastre. Putem spune foarte multe, dar nu putem spune foarte sigur ce porunceşte Legea cea Nouă. Nici măcar în cele trei capitole speciale de la Matei (5, 6, 7) nu putem cuprinde esenţa Legii celei Noi. Prin urmare, această lege nu e scrisă neapărat pe nişte foi, pe nişte table pe care trebuie să le învăţăm pe de rost, ci e o lege pe care o învăţăm altfel şi pe care ne-o mărturiseşte Duhul Sfânt în inima noastră. El vine şi o scrie pe tablele de carne ale inimii, nu le mai scrie pe table de piatră ca la Moise. Aceasta întăreşte legea conştiinţei din noi, adică, încetul cu încetul ne dăm seama ce nu trebuie să facem, cum nu trebuie să fim.
Versetul trei
Şi va fi ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea, şi toate câte va face vor spori (Psalmii 1: 3). Cine va fi aşa? Fericit bărbatul (Psalmii 1: 1). Acela! Aici ne întoarcem, e ca un fel de acoladă, un cerc. Acel fericit bărbat va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, cel ce roada şi-o va da la vreme, a cărui frunză nu va cădea şi ale cărui fapte toate vor spori. De abia aici se termină fraza. Părinţii îl compară pe om cu un copac răsădit lângă izvoarele apelor, care, ca să poată trăi, trebuie să aibă izvoare de ape din care să se adape. David numeşte aceste ape cele două legi: legea morală din noi şi legea lui Dumnezeu. Legea lângă care stăm ziua şi noaptea se face ca un râu care curge pe lângă noi, aşa cum zice Mântuitorul: Cel ce face cuvântul Meu, cel ce-l urmează şi face poruncile Mele, acela Mă iubeşte pe Mine (Ioan 14: 21). Mai numeşte acest cuvânt al Lui apă: Cel ce însetează să vină la Mine şi să bea (Ioan 7: 37). Iar El le spunea oamenilor ce să bea: cuvântul lui Dumnezeu pe care îl dădea şi care le spunea ce şi cum să facă. Asemăna această învăţătură cu apa, aşa cum face şi în dialogul cu samarineanca – Iisus i-a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică (Ioan 4: 10, 14). Mântuitorul se referea la apa vie a cuvântului lui Dumnezeu, la setea sufletului omenesc care nu-şi găseşte odihnă în înţelesurile omeneşti ale lumii, în filosofiile precare pe care şi le face omul despre lume, în sistemele lui metafizice înguste şi limitate. Nu hrănim sufletul cu astfel de lucruri, e o sete a inimii, a sufletului veşnic pe care nu îl putem hrăni cu nimicuri de felul acesta şi pe care Dumnezeu le numeşte nebunie când îi spune bogatului căruia i-a rodit ţarina: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? (Luca 12: 20). Adică, „Eşti nebun să crezi că aceasta îţi dă odihnă”. Aceasta spune Dumnezeu.
Tot împotriva acestei nebunii vorbeşte Mântuitorul când îi spune femeii samarinence despre întâlnirea cu Dumnezeul Cel Adevărat, încât şi noi după ce L-am întâlnit, L-am cunoscut şi I-am ascultat învăţătura, s-a odihnit în sfârşit sufletul nostru, făcându-se din acel cuvânt un râu nesecat din care bem şi ne săturăm neîncetat; mai apoi, şi din noi va curge râul care să îi hrănească şi pe alţii. E plină Scriptura de această asemănare a cuvântului lui Dumnezeu cu un izvor de apă vie. Prin urmare, noi trebuie să fim ca nişte copaci lângă izvoarele apelor.
Ce sunt izvoarele apelor?
Atât de multe se pot ascunde într-un cuvânt atât de mic… În primul rând, locurile unde izvorăsc apele sunt cele mai curate; nu apa cea băltită şi obosită de la malul fluviului ce adună toate murdăriile ne-o dă Dumnezeu să o bem, ci, dacă ne ţinem de legea lui Dumnezeu şi ne aducem aminte de El neîncetat, vom fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor.
Nu e întâmplător când zice izvoarele apelor. Nimic din ce se scrie în Scriptură nu e întâmplător. Unde se mai scrie în Scriptură despre mai multe izvoare care pornesc din acelaşi loc? Cum să fie lângă izvoarele apelor? De ce mai multe izvoare? Nu s-a mai auzit de aşa ceva. Dar în Rai porneau patru râuri care curgeau în cele patru direcţii, deşi porneau din acelaşi loc. Prin urmare, şi în acest verset, lângă izvoarele apelor ne duce cu gândul la Rai pentru că omul se reaşază în starea aceea de Rai pe care a pierdut-o. Aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, în Rai omul se urca prin toate la Dumnezeu, se bucura de toate, toate îl hrăneau. Aceasta era măsura Raiului. Iar noi, hrănindu-ne cu legea şi cuvântul lui Dumnezeu, ne întoarcem din nou la starea de Rai. Din nou toate se curăţesc, se luminează şi începem să ne hrănim cu ele sufletul. E ca şi cum până atunci ne-am fi hrănit cu tot felul de mâncăruri murdare, întinate şi acum, în Biserică începem să ne hrănim cu ceea ce e firesc nouă. Aşa e sufletul nostru. Până acum l-am hrănit cu pălămidă, cu brusturi, cu scaieţi, dar, când îi dăm Apa cea vie, pe Hristos, el, sufletul, îşi revine. Acesta e firescul lui, pentru aceasta a fost zidit, aşa se bucură el. Altfel, nu are nicio odihnă adevărată.
Aşadar, se revine la Raiul din care omul a căzut, un Rai interior, nu unul exterior, acea stare de bucurie, de întâlnire neîncetată cu Dumnezeu. Aşa cum era omul în Rai; nu se zice că Dumnezeu venea şi pleca de lângă om, era tot timpul lângă el. Era o împreună vieţuire a lui Dumnezeu cu omul, una continuă. De abia după ce omul a căzut se aude că Dumnezeu era departe, atunci abia se vorbeşte de despărţire. Această locuire împreună cu Dumnezeu în cugetul nostru ne readuce la starea aceea de Rai în care Dumnezeu nu e departe; nu e Dumnezeu de departe, ci Dumnezeu de aproape (Ieremia 23: 23), cum zice Proorocul Ieremia. E Dumnezeul de aici care nu se leapădă de noi.
Aceasta e starea de dorit. La aceasta se referă David când spune: ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor. Vom redobândi starea aceea de Rai pe care am pierdut-o, Raiul interior se va restabili, bucuria aceea tainică, temeinică şi care nu se va mai lua de la noi, cum zice Dumnezeu: Adevăr, adevăr vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Aşadar, şi voi sunteți trişti acum, dar Eu iarăşi vă voi vedea şi inima voastră se va bucura şi bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi (Ioan 16: 20, 22).
Cu alte cuvinte, se temeluieşte în inima noastră acea bucurie pe care nu o mai ia nimeni, acea seninătate de care spune Părintele Arsenie Boca, orice s-ar întâmpla, orice ar fi, noi, creştinii, trebuie să ne păstrăm acea seninătate, acel orizont de nădejde peste toate tulburările.
Text: Părintele Ciprian Negreanu
Foto: Romina Sopoian
Arthos, nr. 3(3)/2013
