Cuvânt la Biserica Studenţilor al Înaltpreasfinţitului Părinte Serafim Joantă, Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
Catehezele sunt importante în viaţa comunităţii Bisericii Studenţeşti din Hasdeu. Bucurându-ne de prezenţa ÎPS Părinte Serafim Joantă la discuţia de duminică seara din 28 iulie, i-am adresat ÎPS Părinte câteva întrebări în vederea numărului de faţă al revistei Arthos, încercând să ducem firul discuţiei înspre tema acestui număr, firea omului. Nu a fost un exerciţiu dificil, problematica firii omului fiind centrală în cuvântările binecunoscutului Mitropolit. Astfel, am putut selecta frânturi relevante despre starea actuală a omului. Discuţia a avut ca punct de plecare înstrăinarea omului de inima sa, centru al fiinţării umane:
Inima fiecăruia dintre noi este un centru. Ce minune a lui Dumnezeu! Numai că noi nu simţim sau simţim foarte puţin, dovadă faptul că suntem afectaţi, suferim de energiile negative, care sunt energii ale diavolului, care ne dezbină şi care ne fac să ne pierdem echilibrul inimii, echilibrul sufletesc; ne fac să nu mai avem o judecată sănătoasă, să nu mai gândim cum trebuie, ajungând să vorbim şi să facem ceea ce nu trebuie. Înseamnă că noi tulburăm existenţa umanităţii, a cosmosului şi suferim din cauza aceasta. Orice păcat pe care îl săvârşim, îl săvârşim la impulsul sau la ispita diavolului; e o mică energie negativă care se strecoară în mintea şi în sufletul nostru. Orice păcat începe cu un gând negativ care, dacă noi ne îndulcim cu el şi îl acceptăm, deja ne afectează câte puţin unitatea fiinţei noastre lăuntrice, unitatea inimii. Fiecare gând al nostru, al tuturor nu ne afectează numai pe noi, pentru că, acesta fiind o energie, el se transmite în toţi ceilalţi până la capătul universului. Fiecare gând! Şi câte gânduri nu ne traversează mintea în fiecare ceas, în fiecare secundă…
Toate gândurile noastre sunt mici energii; ca şi când ai vedea curentul electric care străbate lumea, universul, fiinţa noastră mai întâi. Dacă gândul nostru este pozitiv, aceasta înseamnă că ne afectează în mod pozitiv, ne ajută. Acest gând se răspândeşte în univers. Când are o putere deosebită, când omul este încărcat cu adevărat de gânduri pozitive, pentru că se roagă, pentru că posteşte, pentru că are o statură duhovnicească deosebită, atunci gândurile sale au o putere foarte mare asupra mediului înconjurător, asupra umanităţii, asupra lumii întregi. De pildă, în preajma Sfântului Serafim de Sarov, fără a-l auzi vorbind, oamenii se simţeau bine pentru că emana aceste energii pozitive, curate, sfinte, care îi veneau de la Dumnezeu. Acestea se propagau la cei din preajmă şi se răspândeau în tot universul. După cum, în preajma unui om pătimaş, ne este şi frică să ne apropiem de el pentru că emană energii negative.
Toate pornesc de la gând. Când aceste gânduri sunt acceptate, ele devin cuvinte, fapte. Puterea cuvântului e şi mai mare decât puterea gândului, dacă e negativă poate să te distrugă. Dacă ţipi la un copil mic, îl poţi distruge de la un cuvânt, îl dezechilibrează. Fiecare cuvânt al nostru este încărcat de o energie pozitivă sau negativă. Cuvântul pozitiv îl poate zidi pe om, cum a făcut Mântuitorul cu cuvântul făcându-l sănătos pe demonizat sau pe atâţia alţi bolnavi: Fie ţie cum voieşti! sau Ieşi, diavole!. Cuvântul! Ce putere are cuvântul lui Hristos, dar şi cuvântul nostru, pentru că tot cuvântul vine de la Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul, logosul în limba greacă, Logosul-Dumnezeu sau Raţiunea-Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu însufleţeşte întreaga umanitate.
Noi trebuie să fim atât de atenţi încât să analizăm în fiecare moment ce gândim, ce vorbim, ce facem şi să încercăm să ne armonizăm aceste trăiri lăuntrice, pentru că orice gând, orice cuvânt, orice trăire lăuntrică ne afectează inima, fiinţa noastră lăuntrică. Dacă ele vor fi tot mai pozitive şi ne învăţăm să gândim, să vorbim pozitiv, să lucrăm fapte bune, atunci ne păstrăm echilibrul nostru sufletesc şi inima noastră rămâne în unitatea ei. Altfel, ne distrugem această unitate, ne pierdem echilibrul, ne pierdem judecata sănătoasă, ne vom angaja mereu în gânduri negative, în cuvinte şi fapte rele, încât vom deveni ca posedaţi; nu ne vom putea abţine să nu gândim rău pentru că gândul nostru este stăpânit de demoni, noi nu mai avem control asupra noastră. Sau un cuvânt: ne-am certat şi nici nu ne dăm seama când am început cearta pentru că ne certăm de la sine, ne-am învăţat cu cearta.
Este extrem de important ca omul duhovnicesc, omul lui Dumnezeu să fie foarte atent la tot ce gândeşte, la tot ce vorbeşte, la tot ce săvârşeşte tocmai pentru ca să-şi păstreze echilibrul său. Cum spune un psiholog din Nürnberg, 60% din oamenii societăţilor moderne sunt afectaţi psihic, suferă de o boală psihică, de un dezechilibru, de depresie, de stres, de tot felul de nemulţumiri. Aceasta înseamnă că suntem nişte oameni dezechilibraţi. Şi vom ajunge tot mai mult deoarece se înmulţesc aceste boli, vom ajunge la o lume inguvernabilă, o lume de oameni nemulţumiţi, dezechilibraţi. De aceste dezechilibre nu sunt vinovaţi numai cei ce au ajuns în acest punct, ci e vinovată şi societatea, mediul în care trăiesc. Sunt vinovaţi, la rândul lor, părinţii noştri pentru că credinţa, sănătatea sufletească a oamenilor, a umanităţii se împuţinează de la an la an, de la generaţie la generaţie. Oamenii de azi sunt tot mai firavi, tot mai puţin sănătoşi sau robuşti sufleteşte; cedează foarte uşor la cea mai mică opoziţie, nu pot să reziste. Pe când bătrânii noştri erau mult mai robuşti, nu se dezechilibrau, deşi treceau prin încercări, prin greutăţi, prin neputinţe mari, războaie, prin câte au trecut… Dar aveau o structură sufletească mult mai sănătoasă decât o avem noi astăzi. De ce? Pentru că noi suntem născuţi din părinţi care, la rândul lor, au fost mai puţin credincioşi decât părinţii şi strămoşii lor, poate au avut gânduri negative, diferite păcate, patimi, desfrânări, beţii.
Dacă se nasc copiii din oameni credincioşi, e nădejde ca aceştia să fie la rândul lor mai robuşti sufleteşte. Se vede per ansamblul umanităţii, mai ales vedem noi aici în Europa, că tineretul de astăzi, din punct de vedere al credinţei, e mai slăbit spiritual pentru că aşa au fost, în fond, părinţii lor. Dar nimic nu e fatal, foarte interesant! Chiar dacă eu m-am născut din părinţi mai pătimaşi sau mai puţin credincioşi, chiar dacă am venit pe lume cu o oarecare înclinare pătimaşă, păcătoasă, aceasta nu este fatală! Pentru că eu mă pot trezi la un moment dat, îmi pot da seama de neputinţa mea cu care m-am născut, pe care am moştenit-o, de care nu sunt eu vinovat în primul rând, iar acea neputinţă, dacă eu ştiu să o iau în serios şi mă lupt cu ea ca să o corectez cu ajutorul lui Dumnezeu, acea neputinţă se poate face pentru mine ca un motor care să mă mâne înainte. Eu mă lupt cu neputinţa mea şi de aceea mă rog mult, postesc, mă întorc la Dumnezeu, la Biserică, mă spovedesc, mă împărtăşesc cu Sfintele Taine, mă lupt cu mine însumi. Poate că, dacă nu aş fi avut acea neputinţă, nu m-aş fi luptat atâta. Se întâmplă de multe ori că bietul om care s-a născut cu o neputinţă, cu o înclinare păcătoasă, poate ajunge înaintea celui care s-a născut normal, dar care nici nu e capabil de un angajament foarte puternic în credinţă şi în viaţă. Cum spune Mântuitorul în Sfânta Evanghelie: Cel ce a greşit mult, mult iubeşte dacă se întoarce la Dumnezeu (desprins din Luca 7: 47). Pe când, cel care nu a greşit mult, iubeşte mai puţin. Aceasta este o realitate.
Nu există nimic fatal în viaţa noastră, a credincioşilor, indiferent cum ne-am născut, indiferent ce moştenire avem de la părinţii şi strămoşii noştri, totul este corigibil, totul se poate îndrepta, dar cu foarte multă voinţă, credinţă, cu foarte mult angajament. Nu e deloc uşor să ne schimbăm firea. Cum spune proverbul: „Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba.” Aşa şi noi. Este foarte greu să ne luptăm cu propria noastră fire, să ne corectăm firea. E extraordinar de greu, dar, dacă ne luptăm uneori şi o viaţă întreagă, putem să ne ridicăm la o înălţime mult mai mare decât cel care nu a avut neputinţa respectivă cu care să se lupte toată viaţa. Sunt foarte mari tainele lui Dumnezeu!
Care este calea de la minte la inimă?
Ceea ce învaţă credinţa Ortodoxă isihastă: cum să ne străduim prin rugăciune, post şi nevoinţă ca mintea noastră să coboare în inimă. Bineînţeles că nu putem să o dirijăm cum vrem, numai cu voinţa noastră. Voinţa noastră trebuie dirijată spre atenţie mare la rugăciune. Aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, „să ne închidem mintea în cuvintele rugăciunii.”
Când spunem: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău”, mintea noastră este închisă în toate cuvintele acestea, ea nu se mai duce în altă parte. Nu e uşor să ne concentrăm mintea. Din ceea ce se citeşte la Biserică timp de o oră, dacă ne rugăm cu adevărat cinci minute e mult. Mintea se împrăştie în altă parte foarte uşor. Chiar şi citind, ne putem gândi în altă parte. Mintea aceasta are o putere fantastică: poate să fie şi la rugăciune şi în altă parte, iar aceasta înseamnă că nu are stabilitate, că nu are o linişte în ea însăşi. Ca urmare, rugăciunea curată este o sinteză a întregii noastre vieţi, nu numai a momentului în care ne rugăm. Momentul în care ne rugăm depinde de toată viaţa noastră, de ce am făcut ieri şi alaltăieri şi o viaţă întreagă. Aşadar, omul care are multă credinţă, care se roagă îndelungat, care posteşte, care a intrat în Tradiţia Bisericii, care se fereşte de păcate, acela îşi pregăteşte întotdeauna rugăciunea. El se va ruga tot mai bine, tot mai atent, până când, încetul cu încetul, el constată că vine la Biserică sau se pune la rugăciune şi când a început rugăciunea mintea lui s-a şi oprit la rugăciune, nu se mai împrăştie în altă parte. Dar, dacă eu toată ziua umblu încoace şi încolo fiind ocupat de lucrurile lumii acesteia, nu pot să mă rog cu mintea în inimă deoarece momentul rugăciunii este sinteza tuturor trăirilor noastre de până în clipa respectivă. Sunt lucruri tainice la nivel duhovnicesc pe care noi nu le sesizăm uşor, dar ne dăm seama încă o dată că, pentru a ne ruga cum trebuie, avem nevoie de o viaţă, viaţa noastră întreagă în toate aspectele ei trebuie să fie conformă cu credinţa şi Tradiţia Bisericii.
Astfel, cu timpul ajungi să simţi rugăciunea, să te îndulceşti cu ea, să-ţi placă. Poate să treacă şi un ceas de rugăciune şi parcă acum ai intrat în Biserică. Aceasta înseamnă că te-ai rugat. Şi te rogi aşa şi azi, şi mâine, şi un an, şi doi, şi zece, şi douăzeci, şi cincizeci de ani şi pe la vârsta mea începe să coboare mintea în inimă. Dar până atunci, mai greu. Noi avem aşteptarea că totul se face dintr-o dată şi uşor. Nu e aşa. Se întâmplă ca pe moment să coboare mintea în inimă şi te poţi îndulci o clipă, două, dar după aceea gata, a trecut. Îţi dă Dumnezeu, dar trebuie să fii şi smerit, trebuie şi să te goleşti de tine însuţi. Dacă eşti plin de tine însuţi şi crezi că eşti cineva, nu-ţi mai intră mintea în inimă niciodată. Adică, trebuie să fii smerit, să te goleşti într-un fel de tine însuţi ca să încapă Dumnezeu, să încapă şi să lucreze harul în tine. Să te vezi cel mai mic dintre toţi oamenii, să te smereşti în faţa lui Dumnezeu, să faci bine, să treci peste necazurile vieţii, ispitele, bolile. Altfel te rogi când eşti bolnav, când ai un necaz, când ai un copil pe moarte. Cum strigă mama atunci? Răbdarea necazurilor, a suferinţelor ajută enorm calităţii rugăciunii, ca mintea să coboare în inimă, ca mintea să se unească cu inima, ca rugăciunea să ţâşnească cu adevărat din inimă pentru că o rosteşti din inimă când eşti la un necaz, la o strâmtorare.
Trebuie să credem în puterea lui Dumnezeu, că dacă Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să ne rugăm, El ne va ajuta să ne rugăm, pentru că nu noi ne rugăm, prin efortul nostru. Tot ce am spus până acum ar părea că este vorba despre un exerciţiu de voinţă din partea noastră: dacă noi dăm voinţă şi ne străduim, totul merge perfect. Nu e adevărat. Totul e har până la urmă, fără atingerea harului nu e nimic. Trebuie să combinăm şi voinţa noastră şi efortul şi asceza noastră, pe care nu ni le poate înlocui nimeni, nu putem duce o viaţă de comoditate. Trebuie să dăm tot ce putem din noi, trebuie să ne predăm pe noi înşine cu totul şi în acelaşi timp să nu nădăjduim de tineri în lucrarea noastră, în efortul nostru, în faptul că ne predăm cu totul în faţa lui Dumnezeu, ci să nădăjduim numai în mila şi harul lui Dumnezeu. Dumnezeu le poate pe toate, Dumnezeu le schimbă pe toate, Dumnezeu le transformă pe toate într-o clipită. Aşa trebuie să credem! Aşa cum repetăm mereu în ectenie: „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm! Asta înseamnă că zi de zi noi trebuie să fim atenţi la viaţa noastră pentru ca viaţa noastră să fie spre lauda lui Hristos, spre mântuirea noastră, să fie o viaţă în Hristos, în Duhul Sfânt. Asta auzim mereu când venim la Biserică, dar nu rămânem cu nimic din toată treaba aceasta. Noi credem că aşa e rânduiala, că aşa e slujba. Aşa e slujba pentru ca să ne intre în inimă, ca să facem ceea ce ne spune preotul. Aceasta este o rugăciune şi un îndemn, în acelaşi timp, ca să ne predăm toată viaţa lui Hristos.
Sunt tineri convertiţi care se întorc într-adevăr din păcate mari, care se aruncă în excese ascetice, în nefiresc. Cum să se îndrepte spre firesc, cum să pună început bun? Numai prin experienţă şi timp?
Da, în timp şi neapărat sub îndrumarea unui duhovnic, dar a unui duhovnic foarte bun, care are el însuşi experienţă mare în această privinţă. Dacă nu avem un îndrumător, ne pierdem foarte uşor sau cădem în extreme. Duhovnicul trebuie să ne conducă. E adevărat că duhovnicii se gândesc în general ca oamenii să nu facă prea mari eforturi, să nu postească prea mult pentru că s-ar putea să se dezechilibreze şi e adevărat, logic vorbind. Duhovnicul te cam înfrânează de la a face prea multe lucruri deodată care îţi pot afecta sănătatea. Însă, dacă totuşi respectiva persoană este destul de robustă şi are suficientă energie, poate posti şi trei zile la rând, poate să facă nişte lucruri foarte intens şi poate avea nişte trăiri intense. E adevărat că nu putem întinde prea mult coarda acestor trăiri. Trebuie să avem totuşi un echilibru, iar pe echilibrul acesta nu-l poate controla decât duhovnicul pentru că putem să cădem în cealaltă extremă. Este extrema de stânga în care facem voia diavolului, ne bălăcim în păcate, în patimi, în răutăţi, apoi ne trezim, ne convertim, iar apoi cădem în extrema de dreapta care înseamnă să exagerăm şi cu postul şi cu rugăciunea dintr-odată. Eu, care am experienţă de viaţă, pot să postesc şi o săptămână, dar tu, care nu ai mai postit niciodată în viaţa ta şi deodată începi cu o săptămână sau două-trei zile de post negru, poţi foarte uşor să te dai peste cap, te poţi îmbolnăvi şi mai cu seamă pentru că tu poate o faci dintr-o râvnă care nu e după Dumnezeu.
Nu poţi corecta o viaţă de mari păcate dintr-odată. O corectezi în ani şi ani de întoarcere la Dumnezeu. Să nu credem că, dacă am trăit zece ani în păcat, acum dintr-odată s-a terminat pentru că am postit. Nu! Acuma intri în normalitate, vii în Biserică şi te ţii de Tradiţia Bisericii, de rugăciune, de post, posteşti mai mult decât ceilalţi pentru că ei nu au păcătuit cât tine şi nu au făcut ce ai făcut tu; posteşti mai mult, te rogi mai mult, faci mai multe fapte bune, te străduieşti mai mult, într-adevăr, şi atunci cu timpul se reaşază toate. Tot ceea ce spunem noi este şi foarte relativ. Poate să vină Dumnezeu cu harul Său şi să-l schimbe pe om într-o clipeală şi gata. E darul lui Dumnezeu. Dar noi vorbim despre firescul lucrurilor şi nu putem să vorbim de minuni pentru că nu ştim cât intervine Dumnezeu cu minunea. Noi vorbim despre cum ar trebui să procedăm fiecare dintre noi. Dumnezeu face minuni când poate noi nu ne aşteptăm şi ne dă altfel decât îi cerem noi.
Nu trebuie să cerem lui Dumnezeu prea multe lucruri precise. Sau, putem să cerem, dar să zicem imediat, „Doamne, fie voia Ta până la urmă”, aşa cum a zis Mântuitorul: Dacă e posibil să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă (Matei 26: 39). Aşa şi noi, cerem lui Dumnezeu, Îl rugăm să ne împlinească gândul pe care îl avem, dar imediat să zicem: „Voia Ta să se împlinească”, pentru că ştie El ce ne trebuie. Cererile noastre sunt omeneşti, Dumnezeu a făcut altceva, dar totuşi avem un echilibru al vieţii. Acesta este cel mai mare lucru: să aibă omul echilibru în viaţă şi să aibă mulţumire în toate şi din toate să-I mulţumească lui Dumnezeu şi să-I dea laudă. E minunea minunilor că noi avem mulţumire în sufletul nostru. Cei mai mulţi oameni sunt mereu nemulţumiţi. Starea aceasta de nemulţumire duce la depresie, la dezechilibru, dispersează puterile lăuntrice. Acestea nu se mai concentrează în inimă, dimpotrivă. Secretul succesului vieţii este mulţumirea. Dacă vreţi să fiţi mulţumiţi în viaţă, dacă vreţi să reuşiţi în viaţă, atunci fiţi mulţumiţi de ceea ce aveţi, de cât aveţi şi rugaţi-vă lui Dumnezeu să-Şi împlinească voia Lui în viaţa voastră! Astfel veţi fi mulţumiţi, echilibraţi şi veţi reuşi în viaţă!
Interviu Arhos
Foto 1: Rodica Brate
Foto 2: Romina Sopoian
Arthos, nr. 2(2)/2013
