Savatie Baştovoi, Fuga spre câmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă
Cu unii oameni Dumnezeu are lucrări pe care le-am putea numi tari, adică imposibil de negat şi foarte vizibile pentru restul lumii. Asemenea lucrări sunt date, cred, doar celor ce le pot duce. Şi pentru că ele sunt atât de evidente, au puterea de a atrage şi de a minuna. Despre astfel de lucrări ale lui Dumnezeu dă mărturie cartea Părintelui Savatie Baştovoi: Fuga spre câmpul cu ciori – amintiri dintr-o copilărie ateistă, apărută la Editura Cathisma în 2012. Purtând din încărcătura trăirilor şi a descoperirilor dăruite de Sus autorului, cartea rămâne totodată foarte aproape de noi, oamenii acestor vremuri, şi astfel se verifică autenticitatea ei.
Părintele Savatie mărturiseşte că a încercat să scrie o carte despre credinţă, dar, spune el, „credinţa în Dumnezeu e condiţionată de iubire” şi „important este să înţelegi”. Pe aceste coordonate: credinţă, iubire şi înţelegere se înscriu toate cele optsprezece povestiri incluse în acest volum care poate fi citit pe mai multe planuri. În primul rând, ieromonahul scriitor dă mărturie despre felul în care a lucrat Dumnezeu în viaţa sa, încât din fiul unui propagandist al ateismului ştiinţific a ajuns călugăr ortodox. În al doilea rând, Părintele Savatie face, scriind, un exerciţiu de dragoste faţă de tatăl pământesc, trecut între timp la cele veşnice. Nu în ultimul rând, cartea este o dovadă a felului în care, aşa cum spun Părinţii, prezenţa lui Dumnezeu transpare din făptură, din legile zidirii, o dovadă că e suficient să fii sincer, să vrei Adevărul, ca să-L descoperi pe Dumnezeu.
Atât tatăl, Valentin Stepanovici, cât şi fiul, Ştefan Baştovoi (Savatie după călugărire), chipuri în jurul cărora se înscriu povestirile, sunt persoane cu un caracter puternic, care se iau la trântă cu viaţa şi cu moartea, fiecare în felul său.
Fiul evoluează de la copilul timid, care îşi admiră tatăl şi se teme de el în acelaşi timp, la adolescentul rebel, asemenea tatălui, dar cu propriile frământări alimentate mai ales de luciditatea sa, care îi arată mereu că tot ce e pământesc moare. Mai apoi devine omul cucerit de Hristos, ajungând la o înţelegere şi o iubire profundă a tatălui pământesc prin descoperirea Tatălui ceresc.
Devenirea aceasta duhovnicească implică însă trecerea prin experienţe limită, dintre care cele mai tulburătoare îmi par coma în timpul căreia Hristos Dumnezeu se descoperă adolescentului care a decis să facă o provocare morţii şi, apoi, internarea tânărului la spitalul de psihiatrie Socola. Ambele situaţii devin însă prilej de revelaţie. De exemplu, spitalul de nebuni a avut pentru el toate atuurile pentru a-i prilejui adevărata întâlnire cu sine: „Aici vrei, nu vrei, te gândeşti la rostul omului pe pământ. Aici toţi sunt egali. Pe nimeni nu interesează dacă scrii poezii sau citeşti Nietzsche. Aici eşti ceea ce eşti. Nu există privilegii, nu există diferenţe. Fiecare ascunde în sine propria suferinţă şi nimeni nu speră la mai mult.”
În toată această prăbuşire, „gândul că Însuşi Dumnezeu a rămas neînţeles era o mare mângâiere”, şi asta l-a determinat să încerce să-i privească pe ceilalţi prin ochii lui Hristos, „un Hristos condamnat”. Cele pe care le-a trăit experimentând acest mod de a-i privi pe oameni l-au dus la „o revelaţie creştină” pe care nu a mai putut-o ignora şi care i-a schimbat fundamental cursul vieţii.
În paralel, tatăl, Valentin Stepanovici, este şi el un neînţeles. Absolvent al Facultăţii de filosofie din Leningrad, fost profesor la Universitatea din Chişinău, rămâne până la bătrâneţe într-un sătuc izolat din Republica Moldova, ale cărui dealuri înflorite le urcă umblând desculţ, cu tălpile crăpate. Totodată, deşi propagandist al ateismului ştiinţific, el e cel ce spune „Tatăl nostru” la praznice, sapă gropile morţilor şi-i aduce acasă la el pe săraci, ca să-i ospăteze. Chiar şi în ceasul morţii, tot singur este şi fără să fi reuşit o împăcare exprimată cu fiul repudiat pentru că alesese calea călugăriei. Dragostea fiului însă nu se va dezlipi de el nici după moarte şi e demonstrată de dureroasa căutare a unor indicii că tatăl ar fi putut, totuşi, măcar cu ultima suflare, să-L aleagă pe Dumnezeu.
În final, Fuga spre câmpul cu ciori se dovedeşte a fi o carte vie, sinceră. Iar ceea ce a generat această scriere, anume durerea fiului pentru neputinţa tatălui de a-şi asuma partea sa bună, poate fi înţeleasă de fiecare în măsura în care am râvnit vreodată, personal, la salvarea unui suflet drag. Aceasta poate fi şansa (fie şi numai în mod neconştientizat) unei mult aşteptate revelaţii creştine.
Ieromonahul Savatie, pe numele său de mirean Ştefan Baştovoi, s-a născut la 4 august 1976, în Chişinău. Între anii 1996-1998 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universităţii de Vest din Timişoara, pe care a abandonat-o după ce a citit viaţa Sfântului Antonie cel Mare, pentru a se călugari. Este monah la Mănăstirea Noul Neamţ din satul Chiţcani. Printre cele mai cunoscute cărţi pe care le-a scris sunt: Între Freud şi Hristos (2001), Ortodoxia pentru post-modernişti (2001), În căutarea aproapelui pierdut (2002), Dragostea lui Dumnezeu care ne sminteşte (2003), Nebunul, roman (2006), A iubi înseamnă a ierta (2006), Pietrele vorbesc – mic tratat despre predică (2008), Audienţă la un demon mut (2009), Diavolul este politic corect (2010).
Text: Maria-Magdalena Goia
Foto: Dragoş Luduşan
Arthos, nr. 1(1)/2013
