Adevărata vocaţie a omului este aceea a uimirii, a binecuvântării, a recunoştinţei aduse lui Dumnezeu. Aceasta se cade cu precădere cultivată. Este partea cea bună care nu se va lua de la noi. Doar prin această îndeletnicire omul îşi va găsi împlinirea, pacea, împăcarea cu sine şi cu semenii, sensul şi seninătatea în faţa angoaselor existenţiale şi ale morţii, bucuria netrecătoare a lui a fi.
Pentru bucurie am fost creaţi, nu pentru suferinţă. La Dumnezeu totul şi toate sunt da, la El totul e binecuvântare. De la Zilele Creaţiei, când pe toate cele zidite de El le binecuvânta şi le numea bune şi frumoase foarte, până în ziua Înălţării Mântuitorului nostru Iisus Hristos la Cer (S-a înălţat binecuvântând), toate au fost la Dumnezeu da, toate au fost binecuvântare. Lucrurile nu s-au schimbat nici de la Înălţare până acum când stă de-a dreapta Tatălui şi ne binecuvântează (în toate icoanele mâinile Mântuitorului sunt întinse spre binecuvântare), nici de acum până la Parusie şi chiar până în veşnicie, Dumnezeu nu blestemă, nu are jumătăţi de măsură; El binecuvântează, El este în Sine Binecuvântare. Nu e întâmplător faptul că fiecare Sfântă Liturghie, fiecare slujbă sau Sfântă Taină săvârşită în Biserica Ortodoxă începe cu binecuvântarea lui Dumnezeu şi se încheie cu o cerere de binecuvântare.
Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi tinde spre asemănare cu El, deci, firesc îi este omului să binecuvânteze. Omul este o fiinţă binecuvântată să fie binecuvântătoare, asemenea Ziditorului său.
Dar ce înseamnă a binecuvânta? Dacă răspundem la această întrebare ne cunoaştem, de fapt, adevărata noastră fire şi cum ar trebui să fim. A binecuvânta înseamnă a vorbi de bine, deci, a gândi bine şi de bine; aşadar, a avea inimă curată şi mulţumitoare, minte fără de vicleşug, fără slavă deşartă şi mândrie. Înseamnă a fi nebiruit de frici, îndoieli şi complexe, înseamnă a nu-ţi aduce aminte răul, a avea încredere deplină în Dumnezeu, smerenia de a nu judeca repede şi în pripă ceea ce simţi, vezi, auzi, cunoşti şi trăieşti; credinţa şi încredinţarea deplină în bunătatea şi dragostea paternă absolută a atotputerniciei lui Dumnezeu! Într-un cuvânt, înseamnă a mulţumi pentru toate, a binecuvânta, a voi şi a cere să fii binecuvântat!
Omul e un musafir venit la viaţă în această lume. Căci viaţa o primim, nu ne-o facem noi de la noi. Aerul pe care îl respirăm, apa, zilele, timpul, spaţiul, frumuseţea pământului şi a universului, toate sunt daruri puse înaintea noastră, sunt euharistii universale fără de care nu putem trăi. Cum am putea să nu avem măcar o minimă politeţe faţă de Dumnezeu pentru toate acestea? Cum să nu-L binecuvântăm?
Altfel, nerecunoscători, suntem hoţi sau furi obraznici şi chiar despoţi. E dispoziţia greşită a firii care provoacă multă suferinţă, neîmpăcare şi obscure nelinişti ce duc la moarte sufletească. Ne-am folosi de apă, de aer, de un fruct, de omul drag, de prieteni, ca şi cum le-am lua fără să-I cerem voie Aparţinătorului şi Atotţinătorului lor, fără să-I mulţumim mai întâi că ni le-a dăruit şi să-I aducem recunoştinţa noastră. Să-L binecuvântăm că le-a făcut şi ni le dăruieşte, ca să fim la rândul nostru binecuvântaţi. Ştiţi cum e o constatare amară: i-am dăruit şi nici măcar „mulţumesc” nu mi-a spus…
Şi nu a fost întotdeauna aşa. Ţăranul, om simplu cu faţa întoarsă mereu spre Dumnezeu, îşi însemna orice obiect de folosinţă cu o cruce sau încrusta un simbol religios ca şi cum l-ar fi închinat pe acesta Lui mai întâi în semn de mulţumire şi, astfel, la rânduI lui, primea binecuvântarea de la Dumnezeu să-i fie spre bun folos. În duh de pace, armonie şi frumos! Copiii şi-i învăţa de mici să-L binecuvânteze pe Dumnezeu pentru toate. Amănuntul, banalul, rutina, efemerul clipei în acest mod îşi risipeau sensul nesemnificativ şi fatalist, iar viaţa lui îşi agăţa rostul în înveşnicirea vieţii. De aici şi seninătatea în faţa morţii.
Preoţii şi duhovnicii au dată de la Dumnezeu puterea de a binecuvânta poporul. Deşi, actualmente pare ridicol să te pleci să ceri o binecuvântare pe creştet. Acest gest e luat în râs, chiar batjocorit, de unii confraţi ortodocşi şi e depreciat ca fiind o superstiţie stupidă. E mult mai păgubos (chiar de-ar fi aşa) să nu o ceri, să nu o cauţi s-o dobândeşti.
Nu, lucrurile nu se fac prin puterea noastră. De exemplu, ne putem pleca privirea la alcătuirea unor lujeri fără prea mare spectaculozitate estetică cum sunt tuberozele. Însă, ce mireasmă paradisiacă emană aceste smerite inflorescenţe dispuse în scară, de o putere euharistică, binefăcătoare! Cum să nu te miri şi cum să nu-L binecuvântezi pe Dumnezeu ce Se ascunde în spatele unei astfel de frumuseţi împărtăşite? Cum să nu te uimeşti când un suflet de sfânt poate să emane o şi mai mare frumuseţe şi bunătate? Cum să nu dai răspuns iubirii decât prin iubire?
Binecuvântarea la scară mică pentru tot şi în toate, revenirea omului la firea lui binecuvântătoare (de preoţie universală), lucrarea tămăduitoare şi restauratoare prin invocarea binecuvântării ar vindeca multe contorsiuni, răutăţi, judecăţi, critici, blesteme, neîngăduinţe, războaie văzute şi nevăzute, încleştări degenerative care ne ţin prizonieri şi ne fac viaţa tot mai imposibil de trăit, cu toate progresele ei de civilizaţie. Cred că e singura soluţie la care trebuie să reflecteze şi să revină omul pentru a se (mai) salva din criză, de orice natură ar fi ea.
Corina Negreanu
Foto: Jenny Stângaciu
Arthos, nr. 2(2)/2013
