Anul 1926 a fost un an crucial pentru destinul moştenitorilor regalităţii în România şi nu numai. Prinţul Carol este înlăturat din succesiune, în locul lui fiind recunoscut prinţul Mihai drept moştenitor. Ceva mai târziu, în acelaşi an, se naşte regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit, chiar înainte de stingerea a două regine: regina Lovisa a Suediei şi regina Olga Constantinovna a Rusiei.
Tot în acelaşi an, Dimitrie (Dumitru) Ignat, copil de ţărani din comuna Vorniceni (judeţul Botoşani), cel mai mic dintre opt fraţi şi surori, orfan de tată, având doar 17 ani, lasă în urmă controversele calendaristice ce zbuciumă România, pentru a merge în sărăcia aparte a Sfântului Munte, o sărăcie căutătoare de Dumnezeu.
În timp ce moşteniri regale se pierd şi se câştigă, Dimitrie munceşte alături de Gheorghe, fratele său cel mai mare, pentru echivalentul a două pâini şi jumătate pe zi, timp de trei ani, pentru a-şi plăti împrumutul luat pentru o chilie sărăcăcioasă în Athos. Ce moştenire îl aştepta pe tânărul Dimitrie?
Şi cine ar fi putut citi atunci în cele nevăzute şi neştiute că destinul lui se va întrepătrunde cu cel al caselor regale? Şi nu oricum, fiindcă Dimitrie, ajuns Părintele Dionisie, va fi povăţuitorul prinţului Charles, prinţ moştenitor, fiul reginei Elisabeta a II-a.
Dar nu sfătuia doar personalităţi celebre. Părintele Dionisie primea orice închinător care îşi îndrepta paşii înspre chilia sa de la Colciu, Chilia Sfântul Gheorghe (Gheorghie), chilie care ţine de Lavra Vatopedului. Vorbea răbdător şi cu cei care nu-l cunoşteau, parcă bucurându-se de lipsa de ridicare în slăvi a lucrării inimii sale. Accepta cu smerenie tonul condescendent al primelor întrebări ce-i încercau înţelepciunea şi răspundea firesc, în cuvinte necufundate în apele tulburi ale pseudoînţelepciunii lumeşti.
Vizitatorul naiv nu era contrat de cuvinte alese şi abstracte, ci era îmbrăţişat în concretul tainic şi profund al Tradiţiei Bisericii. Astfel, pe negândite, tonul superior al vizitatorului se dizolva, parcă de la sine, în aprecieri tot mai calde şi în mirări profunde în faţa unei existenţe ce refuza etichetări exterioare. Pe drumul de plecare, pelerinul se putea întreba cine a fost acest bătrân orb, neşcolit la şcoli înalte, retras din lume care i-a lămurit probleme existenţiale. Sfinţii Părinţi spun că este mult mai greu să îţi ascunzi virtutea decât să o dobândeşti. Părintele Dionisie avea această artă de a-şi ascunde harismele (charismele) primite.
Iar acestea nu sunt aprecieri goale de conţinut. Mărturii stau atât înregistrările audio, cât şi cuvintele adunate de către ucenicii săi. Volumele care adună înţelepciunea Părintelui Dionisie reflectă claritate, limpezimea esenţelor captate în discernământ duhovnicesc. În consecinţă, cuvintele duhovnicului pot fi lesne etichetate drept simpliste. Aceasta este însă o capcană în care omul cade adeseori. Omul are tendinţa cognitivă de a se îndrepta înspre clar-obscur, înspre apele tulburi, zone în care poate specula şi poate lăsa imaginaţia să construiască acolo unde înţelegerea lui se vede neputincioasă. În ultimii ani, Părintele Dionisie a orbit, dar a văzut limpede. Cuvântul lui nu a fost simplist, ci simplu. Ne-am aştepta ca discursul unui titan duhovnicesc să aibă în centru adevărul. Cât adevăr găsim, atâta discernământ există, şi cât discernământ, atâta simplitate şi limpezime a alegerii. După cum a arătat şi Părintele Dionisie, simplitatea adevărată uneşte ce este de unit şi separă ce este de separat, recuperând structurile clare ale complexei matrici a firii. Cu alte cuvinte, simplitatea revelatoare este singurul mod de a concepe, de a trăi şi de a comunica cu rost întru complexitatea fiinţării.
Iar Părintele Dionisie a trăit simplu în toate, o viaţă grea, un drum de nevoinţă în care a căutat ascultarea, răbdarea şi smerenia. Viaţa i-a devenit ea însăşi o lucrare mare care nu se putea face fără Duhul Sfânt. Mărturie stau şi cuvintele Arhimandritului Efrem, Stareţul Mănăstirii Vatoped, care îl înţelegea pe Părintele Dionisie ca: „un om cu harul lui Dumnezeu, o prezenţă a Sfântului Duh; îi sărutai mâna şi răspândea bună mireasmă; îl priveai şi vedeai pe chipul său pace lăuntrică şi nădejde; te apropiai de el şi erai covârşit de bucurie. (…) Rar mi-a fost dat să văd un om mai nobil ca Părintele Dionisie.” (Cuvânt ţinut la M. Vatoped, în 2008, la Praznicul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir). Dacă Părintele Dionisie a devenit atât de nobil, ce a moştenit tânărul sărac şi muncit din nordul României? Ce palat i-a adăpostit nobleţea când şi mica sa încăpere şi-o dădea rugăciunii? Ce haine scumpe i-au fost croite când el se îmbrăca în haina smereniei?
Multe mirări rămân şi multe rămân necunoscute din lucrarea tainică a lui Dumnezeu cu asemenea oameni care nu s-au lăsat şi nu se lasă atraşi de lucirile de suprafaţă ale celor lumeşti, căutând neîncetat înspre cele ale sufletului. Cert este că lucrarea duhovnicească a Părintelui Dionisie a fost una importantă. A învăţat de la mari duhovnici, precum Părintele Antipa Dinescu şi Părintele Dometie Trihenea. Mai târziu a ajuns el însuşi mare duhovnic al Sfântului Munte, spovedindu-se la dânsul mari trăitori, precum Bătrânul Iosif Vatopedinul.
Un călător l-a întrebat pe Părintele Dionisie la anii bătrâneţii acestuia: „De unde aţi avut dorul, dragul să veniţi aici, la Sfântul Munte?”. Părintele a răspuns suav: „De la Dumnezeu, ce să zicem…”. Şi râsul lui familiar a umplut şi parcă umple şi acum versanţii de la Colciu ca un vânt molcom de vară.
Text: Bogdan Herţeg
Pictură (detaliu): Diana Elena David (Călin)
Arthos, nr. 2(2)/2013
Din înţelepciunea Părintelui Dionisie Ignat:
Mai multă grijă are Dumnezeu de mântuirea noastră decât noi înşine.
Dacă mergi după adevăr, cunoşti că eşti vinovat.
Mântuirea nu este un lucru greu, dar este delicat.
Dacă nu e post, nimic nu e! Postul e har dumnezeiesc.
Tot ce facem să facem cu rugăciune şi blagoslovenie ca să se pogoare harul Sfântului Duh peste noi.
Dacă nu crezi că Dumnezeu ne-a dat toate descoperirile şi înlesnirile lumii moderne, te depărtezi de El. Crezi că toate sunt de la om, cu puterea omului.
Sunt un bătrân orb. Vai şi amar de mine! Dar sunt român. Şi de asta nu mă las. Sunt român şi îmi iubesc neamul.
(cugetări culese din Stareţul Dionisie. Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009)
