Tema acestui număr ne-a dus cu gândul la Părintele Marcu (Marcos) Manolis, un mare părinte contemporan care a înţeles că martiriul conştiinţei este necesar într-o lume în care forţe văzute şi nevăzute, ştiute şi neştiute, separă cuvântul de adevărul pe care ar trebui să îl mărturisească. Continuând munca editorială a Părintelui Haralambos Vasilopoulos, Părintele Marcu a condus Orthódoxos Týpos, ziar important în lupta contemporană pentru păstrarea Ortodoxiei, fiind, în fapt, primul care a cultivat jurnalismul în Ortodoxie ca o cale de exprimare a muncii catehetice în Biserica noastră. Mărturisirea de credinţă i-a adus numeroase persecuţii, însă Părintele Marcu s-a arătat de neclintit în lupta cu ereticii şi ecumenismul.
Părintele Marcu s-a născut în Atena, în 1937, din părinţi credincioşi, primind la botez numele Haralambos. A urmat Facultatea de Teologie şi, fiind îndrumat de harul Domnului, a fost tuns călugăr în 1965, la Mănăstirea Petraki. În acelaşi an, a fost hirotonit diacon. Fiind mărturisitor al Adevărului, a trecut prin aproape 18 ani de persecuţii şi exiluri, fiind hirotonisit preot abia în 1984, în Biserica Schimbarea la Faţă a Mântuitorului din Kifisia. A primit oficiul de Arhimandrit şi a fost numit duhovnic şi preot paroh la Biserica Sfântul Gheorghe din Dionysios, Atena. S-a dovedit a fi un mare duhovnic. S-a format în preajma Părintelui Haralambos Vasilopoulos (părintele său duhovnicesc), a Părintelui Filothei Zervakos şi a Părintelui Simon Arvanitis şi a fost prieten al Sfântului Iustin Popovici şi al Părintelui Paisie Aghioritul. „Pr. Porfirie, înainte de a trece la Domnul şi-a trimis ucenicii la Pr. Marcu” (în revista Doi bănuţi). Tot el spunea că un om precum Părintele Marcu se naşte o dată la 400 de ani (conform http://graiulortodox.wordpress.com).
A avut gândul la Athos, dar l-a înţeles în duh, în adânca lui valoare, drept tezaur de înţelepciune duhovnicească pus în act de modele vii. Astfel, având exemple grăitoare (precum viaţa duhovnicească în Atena a Sfântului Nicolae Planas şi cea a titanicului Părinte Porfirie), şi-a asumat faptul că Athosul poate fi recreat în lume, printr-un ascetism care nu numai că nu se distorsionează în zgomotul lumesc, ci se clarifică prin sacrificiu, prin chemarea celorlalţi la mărturisirea Adevărului. Arhimandritul Marcu Manolis a dovedit, la rândul lui, că nu rătăcirile lumeşti îl schimbă pe un ascet în lume, ci, dimpotrivă, lumea se converteşte în jurul lui întru cele sfinte. Din păcate, mulţi vorbesc despre cele sfinte fără a avea cu adevărat grija lor. Părintele Marcu uimea în vizitele pe care le făcea în parohii prin grija şi fineţea sa în raportarea la cele mai mici fragmente de sfinte moaşte. Întreba ale cui sunt şi apoi se aşeza la rugăciune răbdătoare în faţa fiecărei frânturi, închinându-se sfinţilor şi lucrării dumnezeieşti.
Întreaga sa purtare era firească, fără evlavii prefăcute. Prin trei căi ajungea la ceilalţi acest firesc al părintelui.
Prima cale, cea mai accesibilă, era dată de ţinuta sa, de felul său de a fi şi de a se raporta la oameni. Era în mod desăvârşit patern, încât mulţi mărturisesc, nu doar copiii lui duhovniceşti, că aveau mare linişte să-i spună ce era în sufletul lor. Blândeţea îi transfigura chipul ce îi devenea luminos ca al unui copil smerit. Totuşi, când trebuia să taie un păcat, cuvântul lui era incisiv, fulgerător. Nu căuta să se impună şi, oricâte ştia, nu le afişa. Căuta întotdeauna să studieze, se sfătuia şi întreba mult, dar şi când trebuia să intervină, vorba lui era piatră ce zidea sau piatră ce strivea interpretările eretice. Casa şi-a deschis-o celor însetaţi de mărturie, celor căutători de acoperământ duhovnicesc, încât, pentru ce au receptat inimile lor acolo, copiii veniţi din Polonia au numit-o „Casa Iubirii”.
A doua cale de cunoaştere a Părintelui Marcu era activitatea sa zilnică. Se îngrijea de tot ce era nevoie în parohie fără a căuta o răsplată materială, căci banii şi-i dădea celor care îi cereau. Gândul lui era: „Are grijă Domnul!”. Nu ştia să zică nu, ajutând la nesfârşit chiar şi pe cei ce profitau de milostivirea lui. O izbândă importantă a fost, şi este şi acum, formarea unei comunităţi. Când a fost trimis la parohia sa, la prima slujbă au venit trei, patru persoane. Spre sfârşitul vieţii părintelui veneau la Sfânta Liturghie, pe care o săvârşea zilnic, oameni din toată Grecia şi nu numai. Muncea mult pentru cei din comunitate, iar seara, târziu, se întorcea acasă şi se aşeza la birou pentru a lucra la următorul număr al ziarului Orthódoxos Týpos.
Cea de a treia cale de înţelegere a lucrării duhovniceşti şi a credinţei în Domnul Hristos dovedite de Părintele Marcu este dată de înfăptuirile minunate de care s-a învrednicit. O asemenea faptă a avut loc în timp ce ieromonahul Marcu şi un fiu duhovnicesc al acestuia, Antonios, îl ajutau la Sfânta Liturghie pe Gheronda Simon. După Împărtăşanie, „Părintele Simon a ridicat sticluţa pentru vin liturgic şi a lovit-o de Sfântul Potir şi toată partea de jos a sticluţei a căzut în Potir. Gheronda Simon nu a înţeles ce s-a întâmplat, pentru că a intervenit fulgerător Părintele Marcu, a luat sticluţa spartă din mâna lui Gheronda Simon, a luat şi Sfântul Potir cu cioburile în el, nu i-a spus nimic lui Gheronda, ca să nu se tulbure, şi, făcându-şi cruce, a spart bucăţile mari de sticlă din Potir cu Sfânta Linguriţă şi, făcându-şi din nou cruce, a consumat, a înghiţit tot conţinutul, adică restul de Dumnezeiască Împărtăşanie, şi cioburile. Monahul care vedea ce se întâmplă în altar se cutremura, fără să poată spune un cuvânt. Îl urmărea însă cu discreţie pe părintele Marcu aşteptând martiriul său. Nu s-a întâmplat însă nimic” (Antonios Evanghelos Antonios, „Cutremurătoare relatare despre lucrarea duhovnicească a părintelui Marcu, ca mirean şi cleric”).
În 2002, se discuta despre construirea unei noi biserici în cartierul Dionysios, cu Hramul Sfântul Dionisie. Atunci, Părintele Marcu le-a spus celor din consiliu să se grăbească fiindcă peste opt ani va pleca. Toţi s-au gândit la dorinţa părintelui de a pleca în Athos, însă marele duhovnic îşi cunoscuse anul morţii. Într-adevăr, în 16 aprilie 2010 a plecat către Împărăţia cerească. La înmormântarea părintelui au venit 4000 – 5000 de credincioşi, chiar dacă înmormântarea a avut loc la doar 16 ore de la clipa adormirii.
Părintele Marcu a adormit şi puţine par sursele din care cineva îl mai poate acum cunoaşte în complexitatea lui. Însă mărturiile sunt vii şi neaşteptate. De exemplu, cine intră în camera Părintelui Marcu are şansa să înţeleagă multe din firea bătrânului care zâmbeşte cald din rarele poze cu chipul lui. Încăperea este mică şi simplă, cu spaţiul conturat şi luminat de o geometrie duhovnicească. În cameră domină biroul, la fel cum munca a dominat şi viaţa părintelui. Cel care munceşte la birou are în stânga un tezaur al minţii, o mică bibliotecă, o coloană de cărţi de căpătâi pentru o coloană duhovnicească adevărată. În dreapta sunt icoanele şi sfintele moaşte, loc de plecare a genunchilor, de zdrobire a inimii, de lăcrimare, de murmurat neîncetate rugăciuni. Între bibliotecă şi sfintele moaşte, între minte şi inimă, se află patul, memoria propriilor neputinţe, înţelegerea propriei măsuri, gândul la clipa inevitabilă a morţii, gând din care răsare frica sfântă, dorul de Domnul şi de sfinţii Lui. Pe biroul simplu, auster, multe ziare, reviste şi hârtii se clădesc într-o biserică de cuvinte în care creionul şi radiera nu sunt aranjate oricum, fiindcă Adevărul nu doar se scrie, ci, în egală măsură, se şi purifică de minciuni. Cum radiera şterge ce nu e bun, aşa şi harul este chemat să şteargă în om negura ce-şi face cuib. Creionul este punerea în act a cuvintelor vieţii, după cum răsună şi această mărturie din articolul-program al ziarului condus de Părintele Marcu: „Am redactat Orthódoxos Týpos dând, în loc de cerneală, picături de sânge din însăşi inima noastră, în loc de scheme retorice spunem adevărul, întărindu-l cu plângerile noastre şi cu lacrimile noastre de foc” (citat luat de pe http://graiulortodox.wordpress.com).
Părintele Marcu Manolis nu este un părinte renumit, căci şi-a risipit faima prin smerenie şi s-a marginalizat prin curajul mucenicesc al lui. Oamenii care l-au cunoscut, într-un fel sau în altul, nu au putut să rămână indiferenţi în faţa acestei persoane blânde cu semenii, fermă cu păstrarea Adevărului. Aceşti oameni îl simt pe părinte ca fiind aproape, ca fiind viu, chiar dacă Domnul l-a chemat la El încă din 2010. „Părintele Marcu nu este mort, pentru că nu poate fi ţinut de moarte cel ce este unit cu «Începătorul vieţii». Părintele Marcu este prezent, ne vede, ne aude şi Îl roagă încă şi acum pe Hristos să nu îl cinstească înaintea oamenilor, să nu îl arate, ci să îl lase în neslăvirea lumii, pe care atât de mult a iubit-o şi a râvnit-o toată viaţa sa! Noi, însă, nu putem să nu vorbim de cele ce am văzut şi am auzit (Fapte 4, 20)”, afirmă Părintele Vasilios E. Vouloudakis în cuvântarea numită „Părintele Marcu Manolis şi jurnalismul ca lucrare a lui Dumnezeu”.
Din înţelepciunea Părintelui Marcu Manolis:
Viaţa duhovnicească este să păşeşti pe zăpadă şi să nu laşi urme.
Ascultarea înseamnă viaţă, iar neascultarea înseamnă moarte.
Cea mai bună lecţie de Ortodoxie sunt sinaxarele Sfinţilor. Aici, credinţa dreaptă şi fapta pe măsură, care ajunge la martiriu. Noi nu cunoaştem primejdia martiriului, dar trebuie să lucrăm martiriul conştiinţei având ca îndrumători pe Sfinţi.
Nu e posibil să refuzi ajutorul aproapelui tău, lucru care nu se întâmplă fără jertfă. Ajutorul însă nu trebuie să îl dai cu nemulţumire, cu sprânceana ridicată şi discriminatoriu (pe criterii economice, sociale). Toţi sunt fiii lui Dumnezeu, fraţi întru acelaşi Tată şi robi ai unui singur Domn.
Nimeni, om iubit sau duşman, nu e nimic altceva decât pământ, de aceea să evităm exagerările.
Cine suntem noi ca să îi judecăm pe ceilalţi? Toleranţa este semn al sfinţeniei.
(preluate de pe site-ul http://graiulortodox.wordpress.com)
Bibliografie:
(întreaga bibliografie online este extrasă de pe http://graiulortodox.wordpress.com)
Antonios Evanghelos Antonios, „Cutremurătoare relatare despre lucrarea duhovnicească a părintelui Marcu, ca mirean şi cleric” în Orthódoxos Týpos, 30 aprilie 2011, nr. 1829, p. 5, traducere Tatiana Petrache;
Revista Doi bănuţi, fascicolul 120, mai 2010, Editura Saitis;
Vasilios E. Vouloudakis, „Părintele Marcu Manolis şi jurnalismul ca lucrare a lui Dumnezeu” în Orthódoxos Týpos, 26 noiembrie 2010, nr. 1855, p. 1, 7, traducere Anna Theodorou.
Text: Bogdan Herţeg
Pictură (detaliu): Diana Elena David (Călin)
Foto: Romina Sopoian
Arthos, nr. 4(4)/2013
