Scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae sunt deja de ani buni un reper, nu doar pentru sfera teologiei, ci şi pentru întreaga gândire a secolului al XX-lea, în măsura în care ele pot oferi un răspuns relevant la angoasele existenţialismului. Aceasta presupune afirmarea unui sens al existenţei bazat pe simţul răspunderii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Personalităţi recunoscute, printre care Olivier Clément, Arhimadritul Gheorghios Grigoriatul, Episcopul Kallistos Ware, îl considerau cel mai mare teolog al secolului trecut; chiar şi filosoful german Martin Heidegger l-ar fi apreciat drept unul dintre gânditorii de seamă ai vremii, după cum mărturisea acelaşi Olivier Clément.
Părintele Dumitru Stăniloae a sondat consistenţa unor sensuri adânci, a dorit să privească şi să contemple versanţii duhovniceşti ai Ortodoxiei, pătrunzând învăţătura Evangheliei şi a Sfinţilor Părinţi. A înţeles însă că aceste luminări deosebite ale minţii, ale duhului şi ale inimii nu sunt accesibile prin simpla raportare raţională la nişte scrieri, ci se cer probate de trăirea lor la nivel personal.
Studiile şi călătoriile în Occident i-au descoperit un tip de gândire teologică încremenită în tipare rigide, raţionaliste şi separaţioniste, care Îl aşezau pe Dumnezeu pe un piedestal inaccesibil umanului. Nu mai era Dumnezeul cel Viu, Întrupat şi Înviat, prezent în istorie prin cultul liturgic, prin toată lucrarea Bisericii. Unirea Sa cu omul şi îndumnezeirea lui reprezentau ceva aproape imperceptibil. Dar Părintele Dumitru Stăniloae tocmai pe acest Dumnezeu apropiat omului Îl cunoscuse, poate într-o fază mai intuitivă în copilărie, prin educaţia primită în familie şi văzând pilda credinţei în popor. Imaginea despre firea dumnezeiască aşa cum o vedea el nu coincidea cu cea a Tradiţiei apusene. Dorinţa de a înţelege profunzimile teologiei era, aşadar, justificată de o căutare sinceră. În condiţiile unei insuficiente viziuni scolastice, părintele s-a angajat într-o muncă intelectuală
covârşitoare pusă în slujba revigorării duhului patristic: traducerea Filocaliei (bucurându-se şi de sprijinul Părintelui Arsenie Boca), a scrierilor Sfinţilor Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, Grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz, Simeon Noul Teolog (Imnele iubirii dumnezeieşti) ş.a. O preţioasă contribuţie pentru teologia românească şi probabil o operă de referinţă pentru întreaga Tradiţie răsăriteană se arată a fi volumele de Dogmatică. Eforturile Sfinţiei Sale s-au desfăşurat în acest sens, în direcţia reactualizării învăţăturii ortodoxe într-un limbaj accesibil contemporaneităţii. În ceea ce priveşte formularea concepţiilor, sesizăm că la Părintele Dumitru Stăniloae – aşa cum el însuşi definea viziunea ortodoxă – raţiunea respectă taina.
Un moment marcant pentru viaţa truditorului în traducerea Sfinţilor Părinţi este şi experienţa detenţiei în temniţele comuniste (Jilava şi Aiud, 1959 – 1963). A fost condamnat în lotul Rugul Aprins, deşi participase doar la câteva întâlniri şi nu făcuse parte din mişcarea propriu-zisă. În închisoare, distinsul teolog român a răbdat condiţiile aspre fără cârtire, iar cei care l-au cunoscut în aceste împrejurări, dar şi în libertate, mărturisesc despre bunătatea şi jertfelnicia sa, despre puterea pe care i-o dăduse Dumnezeu de a insufla credinţa celor ce-l ascultau.
Chipul Părintelui Dumitru Stăniloae se distinge prin delicateţe, discreţie, dar mai ales prin conştientizarea sensului grav al existenţei noastre. Convingerea sa era că rostul oamenilor pe pământ este să îşi împlinească menirea de persoane. Acest lucru este posibil numai printr-o comuniune în duhul dragostei atât cu Dumnezeu, cât şi cu aproapele.
Chipul său era luminat de înţelegerea că Dumnezeu este iubire şi că de la Taina Sfintei Treimi se ajunge la taina persoanei umane. Părintele Dumitru Stăniloae pornea de la sesizarea că omul, chiar de ar avea lumea întreagă, nu se simte împlinit câtă vreme nu este cineva care să îi ofere neîncetat atenţie şi iubire. Or, aceasta presupune o relaţie la nivel personal, o relaţie între persoane. Pentru a putea oferi dragoste neîncetat, o persoană trebuie să dispună de o asemenea dragoste ce nu se epuizează niciodată şi care se comunică tainic în cadrul relaţiei.
Explicând legătura existentă între Persoanele Sfintei Treimi, părintele făcea următoarea comparaţie: „dacă mai este cineva care stă lângă mine şi îmi zice: uite ce frumos este băiatul tău, bucuria mea e mai mare de copilul meu. Şi dacă îi spune copilului: uite ce bun e tatăl tău, parcă bucuria lui e mai mare. Pe când dacă suntem numai doi, eu şi fiul, parcă ar fi ceva mărginit. […] Iubirea deplină e în trei. Doi deja se cam închid în ei”. De la taina Sfintei Treimi ajungem firesc la taina creaţiei: suprema iubire nu poate fi ceva închis, ci se revarsă şi în afară. Aceasta explică aducerea la existenţă a lumii şi a omului din nimic.
Contemplând cum se manifestă dragostea în sânul Sfintei Treimi, putem spune că aceasta se identifică cu o bucurie nesfârşită a Tatălui de Fiul, a Fiului de Tatăl, întru Duhul, care o comunică. Distincţia dogmatică pe care o face în repetate rânduri Părintele Dumitru Stăniloae, înţelegere care merge pe linia Tradiţiei patristice, este aceea că Duhul purcede de la Tatăl, se distinge ca Persoană dumnezeiască şi „umple de lumină pe Fiul”, fiind „Duh al celui ce-L primeşte”. Prin făgăduinţa Mântuitorului L-am primit şi noi creştinii. Duhul Sfânt este aşadar Cel ce ne uneşte, dar ne şi distinge ca persoane în relaţie cu Dumnezeul Treimic şi cu întreaga zidire.
Urmând ideile sale, am putea afirma faptul că persoana Părintelui Dumitru Stăniloae poate fi căutată doar în comunitate, doar în specificul poporului român între alte popoare.
Comuniunea, explica Părintele Dumitru Stăniloae, nu uniformizează, ci potenţează fiecare persoană în parte. La scară globală, acelaşi lucru e valabil şi pentru neamurile pământului. În privinţa poporului român şi a felului său de a fi în lume, părintele a scris poate unele dintre cele mai frumoase şi mai profunde rânduri. În cartea Ortodoxie şi românism el subliniază originalitatea românilor ce decurge din faptul că poporul nostru îmbină luciditatea latină cu un sentiment al tainei, spre deosebire de celelalte popoare ortodoxe, care fie sunt mai axate pe simţire (popoarele slave), fie sunt mai reci, mai raţionale (grecii).
Părintele Dumitru Stăniloae, fire fină, suavă, descoperea caracteristicile fundamentale ale sufletului românesc ca fiind înrădăcinate în învăţătura ortodoxă: românii sunt sensibili în raporturile lor cu animalele şi natura, fără a le vedea însă în sens panteist, ci raportându-se cu milă şi ocrotire la acestea. Ei ştiu şi au înţeles că răul nu poate fi învins cu puteri omeneşti, au o percepţie lucidă a realităţii lipsită de scepticism. De aceea, românul nici nu poate fi un aventurier, după cum nu se poate ancora prea adânc în necredinţă, pentru că, „având sufletul format în Ortodoxie, a înţeles o dată pentru totdeauna că tăria instinctelor e de scurtă durată” (Ortodoxie şi naţionalism, 2011, p. 47).
Ca trăsătură definitorie a poporului nostru, părintele, fostul profesor de Ascetică şi Mistică de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, identifica armonia, „simţul just al realului” care îi permite să se ferească de exagerări şi totodată să păstreze „fiorul misterului”. Fundamentul pe care s-a zidit firea bună a neamului nostru e chemarea lui Dumnezeu în viaţa noastră: „Doamne ajută! a fost în viaţa română secretul succesului, cheia biruinţei şi a rezistenţei”.
Fiind un căutător al sensurilor celor mai adânci, Părintele Dumitru Stăniloae rămâne în conştiinţa Ortodoxiei româneşti un mărturisitor prin pilda vieţii, prin întreaga activitate teologică. Mai presus de toate, Sfinţia Sa insuflă, chiar celor care nu l-au cunoscut, un sentiment de evlavie prin încrederea – am zice riscantă pentru vremurile noastre – în potenţialitatea omului contemporan de a-şi depăşi egoismul, de a fi bun cu semenii săi şi credincios lui Dumnezeu. Aceeaşi încredere o are şi în ceea ce priveşte capacitatea poporului român de a nu-şi pierde valorile şi de a-şi înmulţi talanţii.
Text: Ana-Maria Neag şi Maria-Magdalena Goia
Pictură: Diana Elena Călin
Arthos, nr. 3(3)/2013
„Suntem apropiaţi unii de alţii prin faptul că suntem transparenţi; Îl vedem pe Dumnezeu prin ei. Cu cât sunt mai credincios, cu atât Îl văd pe Hristos mai mult în ceilalţi […] Ajungem la o nedespărţire şi aceasta este unitatea cea mare din Împărăţia Cerurilor: anume că nu-i putem despărţi pe oameni de Dumnezeu. Vedem marea Lui taină prin fiecare în parte.”
(citat cules din cartea 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1992, p. 78.)
