Cuvânt pentru tineri al ÎPS Pr. Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, precum şi binecuvântarea pentru revista Arthos
Nu mulţi sunt oamenii în preajma cărora se lasă liniştea cea bună, chiar şi în timpul dialogului. Pentru mine, o asemenea persoană este Înaltpreasfinţitul Părinte Andrei Andreicuţ. Pe ÎPS Părinte Andrei Andreicuţ l-am cunoscut doar prin proiectul Arthos, când, venit din partea comunităţii formate în jurul Bisericii Studenţilor din Campusul Universitar Hasdeu, am dorit să-i vorbesc despre intenţia noastră de a publica o revistă care să ne reflecte şi care să ne întărească identitatea. Am făcut acest pas deoarece activităţile culturale şi cele publicistice dezvoltate de ÎPS Andrei Andreicuţ reprezintă o experienţă importantă la care ne putem raporta. În plus, am avut în vedere şi activitatea pastoral-misionară a ÎPS Andrei, activitate împlinită prin funcţiile de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi de Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului. ÎPS Andrei m-a primit cu căldură. Astfel, am putut observa că gesturile ÎPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei sunt atente, îndelung cumpănite, precum îi sunt şi cuvintele. De această linişte atentă şi bine pătrunsă cu mintea m-am apropiat pentru ascultarea câtorva gânduri duhovniceşti şi pentru bucuria de a primi binecuvântarea pentru revista Arthos, accept şi susţinere fundamentale pentru tinerescul nostru proiect. Iar discuţia a fost calmă şi firească. Mi-a vorbit luminos şi din suflet, ca şi cum nu ar fi fost cuvintele pentru o publicare a lor ulterioară, ci doar pentru acele clipe care acum îşi stingeau existenţa lor cu rost.
Înaltpreasfinţite, care este tipul de om promovat în societatea contemporană şi ce loc îşi poate găsi un creştin ortodox în această lume?
Nici nu ne dăm bine seama ce tip de om este promovat în societatea contemporană. Din nefericire, nu omul care ar trebui să-şi structureze toată personalitatea lui după modelul suprem, care este Domnul Hristos. Noi încercăm, cât ne ajută puterile, să facem lucrul acesta, adică să le punem în faţă oamenilor modelul absolut, idealul, Domnul Hristos. După chipul Lui ne-a creat Dumnezeu şi El este ţinta înspre care ar trebui să călătorim când e vorba de a ne modela, de a ne contura personalitatea. Zice referatul scripturistic în Cartea Facerii că l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său. În planul Sfintei Treimi era acest gând: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră (Facere 1: 26). Iar în momentul în care efectiv l-a făcut, l-a făcut după chipul Său, având ca finalitate asemănarea.
Acum sigur că se teoretizează mult, se subliniază, poate pe bună dreptate, că din punct de vedere spiritual suntem zidiţi după chipul lui Dumnezeu, iar Duh este Dumnezeu. Dar nu numai din punct de vedere spiritual este această zidire, nu numai sufletul este alcătuit după chipul lui Dumnezeu, ci şi trupul. Spune Sfântul Irineu că atunci când Dumnezeu Tatăl l-a creat pe om, avea în minte şi chipul pe care îl va lua Fiul Său când va intra în istorie (ca om). Deci ne-a creat după chipul lui Hristos. Domnul Hristos este icoana absolută a Tatălui. Iar noi suntem chipul lui Hristos, chipul Chipului. Şi-atunci acesta este modelul absolut după care ar trebui să tânjească oamenii, să-şi structureze personalitatea.
Pe modelele promovate astăzi nici nu ştii cum să le categoriseşti. Oricum, nu este un singur model. Este o lume împrăştiată, sunt modele nedefinite, modele urâte, modele imperfecte. Pe măsură însă ce sufletul cuiva este atins de aripa Duhului, în mintea lui, în inima lui se înrădăcinează dorul de a se structura după chipul lui Hristos.
Sunt tineri credincioşi care nu îşi asumă deplin Ortodoxia din frica de a nu-şi neglija cariera. Având în vedere experienţa dumneavoastră pastorală, consideraţi că aceasta este o problemă majoră a vieţii duhovniceşti a tinerilor?
Vă gândiţi la mărturisirea tinerilor. Uneori au o anume sfială să-şi mărturisească apartenenţa confesională. Ar trebui să facă mărturisirea. Nu ostentativ, nu neapărat declarativ, ci efectiv prin viaţa lor să se vadă foarte bine că sunt ortodocşi. Ortodoxia este un mod de viaţă. Părintele Rafail Noica spune că omul îşi găseşte sinele lui când găseşte Ortodoxia, sau prin creaţie orice om e ortodox. S-a îndepărtat de Ortodoxie prin felul împrăştiat de a trăi, dar când îşi regăseşte fiinţa sa, orice om din univers devine ortodox, că prin constituţie omul este ortodox. Aşa spune Părintele Rafail. Şi eu cred că e aşa. Acum tinerii noştri, mai ales cei inteligenţi şi care au în faţă o carieră promiţătoare, poate au uneori sfială să îşi declare apartenenţa la Biserica Ortodoxă. Nu ar trebui să o aibă. Dar nu neapărat printr-o declaraţie verbală îşi arată Ortodoxia, ci printr-o trăire a lui Hristos, pentru că Ortodoxia este viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt – aşa spune un teolog cunoscut, Serghei Bulgakov. Şi-atunci, chiar dacă nu proclamă ritos apartenenţa confesională, când este cazul trebuie să o facă, să nu le fie ruşine de maica lor spirituală, de Biserica Ortodoxă.
V-aţi asumat o misiune la Cluj în care importantă este, după cum aţi mai afirmat, şi grija faţă de tineri. Ce mesaj credeţi că ar trebui să primească aceştia, având în vedere că orice ortodox ancorat în Tradiţie pare să fie pus în faţa unor valuri ale vremii îndreptate împotriva omului firesc?
Tinerii ar trebui încurajaţi să-şi trăiască Ortodoxia. Şi, la urma urmei, toate lucrurile pornesc dintr-un punct. Când ai o convingere religioasă pu-ternică nu mai ai reticenţa de a te manifesta conform crezului tău. Pentru că Domnul Hristos spune un lucru: Căutaţi întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă (Matei 6: 33). Când acest crez este puternic ancorat în sufletul nostru, atunci o facem. Am mai spus şi spun şi acuma: nu facem suficient pentru tinerii noştri. Să le dăm posibilitatea să se manifeste plenar şi din punct de vedere al credinţei. Şi poate nu avem suficientă grijă să îi ajutăm să nu fie luaţi de valul acesta secularizant şi de patimile nenumărate care se revarsă peste lume prin toate mijloacele media.
În mod special două patimi sunt dominante în lumea aceasta: pe de-o parte, iubirea de plăcere sau erotismul, pe de altă parte, iubirea de avere, de materie, dorinţa aceasta nesăbuită de a avea mult, de a aduna mult. Paradoxal, cei mai mulţi oameni sunt săraci şi trăiesc modest, dar aceasta nu înseamnă că nu doresc să adune mult. În momentul în care ai, însă, o convingere creştină puternică îl auzi pe Sfântul Pavel care zice aşa: noi n-am adus nimic în lume, şi îi scrie lui Timotei aceasta, cum nu putem nici scoate ceva din ea (I Timotei 6: 7). Dacă avem mâncare şi îmbrăcăminte, ne este de ajuns. Pentru că aceia care vor să se îmbogăţească sunt cuprinşi de multe dureri şi chinuri. Acesta e adevărul, că are nevoie omul de strictul necesar, are nevoie de pâinea cea de toate zilele şi de îmbrăcăminte pentru el, pentru copiii lui, are nevoie de o viaţă onestă. Dar ceea ce depăşeşte subjugă, pentru că aceia care au mult devin robii capitalului, robii bunurilor materiale.
Uneori pare dificilă distincţia dintre prozelitism şi mărturisirea de credinţă. Cât de activi şi de direcţi ar trebui să fie ortodocşii în a-i atrage pe ceilalţi înspre Adevăr?
Cred că ortodocşii ar trebui să fie contaminanţi pentru ceilalţi prin viaţa lor sfântă şi nu cred că lucrul acesta poate fi interpretat ca prozelitism. Din moment ce tu eşti fericit că L-ai aflat pe Hristos, eşti şi mai fericit cu cât îi aduci şi pe alţii să devină fericiţi. Sfântul Apostol Pavel, în Faptele Apostolilor, când se întorcea din a treia călătorie misionară, le-a ţinut clericilor din Efes un cuvânt lung şi l-a terminat cu gândul acesta: am învăţat de la Domnul Hristos că este mai fericit cel ce dă decât cel ce primeşte (Fapte 20: 35). Cam aşa ar fi şi cei ce reuşesc să le ofere şi altora bucuria de a fi ortodocşi. Nu poate fi interpretat lucrul acesta ca prozelitist.
Prozelitismul este atunci când pentru a-l determina pe un om să îşi schimbe confesiunea sau religia te foloseşti de mijloace incorecte. De pildă, eşti patronul unei firme şi ca să-l angajezi pe un om îl condiţionezi să îşi schimbe confesiunea lui ortodoxă şi să îmbrăţişeze o altă confesiune. Şi bietul om, constrâns de problemele, de necazurile şi de greutăţile zilei, s-ar putea să facă asta. Acesta este prozelitismul; şi alte asemenea, când, cu mijloace incorecte, l-ai sili pe un om să îşi calce peste crezul său şi să îmbrăţişeze o altă confesiune. Dar faptul că îi arăţi lui frumuseţea Ortodoxiei şi că îl contaminezi pe el de dorul după ceea ce e sublim şi frumos nu poate fi catalogat ca prozelitism. Nu poate fi!
Ne aflăm într-un important centru universitar românesc. Ce loc mai are cultura Duhului într-o ştiinţă şi o cultură publică ce apar tot mai descreştinate?
Eu cred că repetarea obsesivă că această cultură, pe care o vedem cultivată în jurul nostru, este descreştinată şi lipsită totalmente de Hristos, nu este o spusă complet adevărată, pentru că, la urma urmei, mai ales cultura românească îşi are rădăcinile în Biserică. Cum am spus înainte, omul luat de patimile veacului îşi mai poate uita mama, dar, până la urmă, îşi poate, totuşi, readuce aminte de unde îşi are obârşia. Cred că aceia care îşi pun serios problema ar trebui să facă lucrurile ca să redevină normale. Acum l-am pomenit pe Părintele Noica o dată şi îl pomenesc şi a doua oară. Zice el în Cultura Duhului: cultură e ceva ce cultivi, dar bagă de seamă că aceea ce cultivi, aceea şi culegi. De cultivi lucruri frumoase, înălţătoare care întăresc din punct de vedere duhovnicesc persoana umană, aceasta vei şi culege. Iar de cultivi mizerii, păcate, aceasta şi culegi.
Raportându-ne la tinerescul proiect Arthos, căror nevoi duhovniceşti actuale poate să răspundă o astfel de revistă?
Inclusiv denumirea pe care i-aţi dat-o revistei spune mult. Arthosul (artosul) este pâinea pentru Cuminecătură, pâinea, prescura pe care i-o oferim noi lui Dumnezeu. Dar după ce Dumnezeu o preface în trupul Fiului Său, El ne-o oferă nouă. Şi atunci mergem cu gândul la comuniune, la comuniunea euharistică, dar şi la comuniunea în cuget şi simţiri ce o creează o mişcare a tineretului creştin-ortodox. Atunci, această denumire, Arthos, este frumoasă, este binecuvântată. Şi cred că acesta este gândul, ca în jurul revistei să se adune mulţi tineri cuminţi şi să realizeze o comuniune sfântă, curată care să-i potenţeze la tot felul de lucruri bune.
În final, v-am ruga, Înaltpreasfinţite, să adresaţi o binecuvântare celor care se implică în realizarea revistei Arthos.
Le acordăm binecuvântare. La urma urmei, Dumnezeu le dă o binecuvântare deosebită. Orice lucru bun nu rămâne nerăsplătit de Dumnezeu. Astfel, nu vă luptaţi în van, nu pierdeţi timpul alocând ore în şir realizării acestei reviste şi adunând lucruri frumoase; în ce-l priveşte pe cel câştigat, amintim încă o dată cuvântul Sfântului Pavel: mai fericit este cel ce dă decât cel ce primeşte. Dacă o să reuşiţi să le oferiţi lucruri bune altora îi faceţi şi pe ei bucuroşi, dar întâi de toate dumneavoastră sunteţi fericiţi.
Interviu realizat de Bogdan Herţeg
Foto: Romina Sopoian
Arthos, nr. 2(2)/2013
