Încercam zilele trecute, cu un soi de convingere nouă, sentimentul că omul frumos pe toate le poate face frumoase şi că ochiul bun pe toate le poate vedea bune. Depinde însă de modul şi de interesul cu care ne raportăm la conceptul de frumuseţe. Într-o amiază de duminică, între două ploi, urcam pe strada Republicii şi mă minunam de bogăţia strălucitoare de trandafiri şi verdeaţă.
Omul este în căutare de frumos şi îşi exteriorizează acest dor cum poate el mai bine. Unii investesc în ştiinţe, în arte, în noile tehnologii; alţii, în exerciţiul perfect al bunelor maniere, în spiritul casnic, în prosperitatea şi dragostea exclusivă în sânul familiei; majoritatea sunt antrenaţi în programul clasic implicit, puţin personalizat, al cetăţeanului model/modern: serviciu, activităţi familiale, vizita de duminică la biserică şi micile inovaţii, dacă le permit, desigur, finanţele şi timpul.
Dar omul este frumos nu numai prin cunoştinţele epatante în ştiinţă sau prin iubirea cultivată în sânul familiei, ci şi prin atenţia şi aplecarea spre aproapele, spre omul trist, spre omul necăjit, spre omul bolnav, spre omul care are nevoie, la rândul lui, de ceva, de o altfel de frumuseţe. Este extraordinară puterea de atenţie pe care o poate avea omul. În câţiva ani, nanoparticulele au devenit obiectul unei ştiinţe revelatoare. În acelaşi timp, Internetul a cunoscut o explozie neaşteptată a reţelelor de socializare. Cu toate acestea, generaţiile YouTube şi Facebook par generaţii de oameni singuri şi trişti, ce se mulţumesc, idealizând, dar fiind suficienţi lor înşişi, cu un individualism nociv. Poate că aceasta este boala lumii de astăzi: îl uităm pe celălalt de lângă noi, uităm că suntem în stare de mult ajutor şi de multă dragoste sinceră, de atenţie fină şi delicateţe măruntă, vindecătoare.
În oboseala cotidiană, cu necesităţi imperioase şi termene-limită, cu elite ad-hoc, şabloane haotice şi pseudomodele, să începi să iubeşti mai mult, să ai dragoste faţă de aproapele şi să îl ajuţi fără să aştepţi nimic înapoi este un exerciţiu de respiraţie nouă. Este, de fapt, exerciţiul la înălţimi alpine pe care doar creştinismul îl practică şi îl propune de milenii, dându-ne o libertate covârşitoare.
Text: Gabriela Bulgaru
Foto: Alexandru Rădulescu
Arthos, nr. 1(1)/2013
